D`ale cartierului

Vă avertizez că acesta este un post foarte plictisitor, spre deosebire de cel precedent. Lucram astăzi la computer, la mine în cameră, când deodată am auzit zgomote de dragon care scuipă flăcări şi nişte difuzoare “super-şmechere!!” încinse la maximum, din 4 în 5 secunde. Play un pic. Stop. Play. Stop. Şi tot aşa… M-am enervat eu un pic şi am zis “bă, ce o fi asta?”  Am scos capul pe balcon şi i-am văzut. Erau “băeţii” care demonstrau capacităţile audio ale unei maşini tunate încordând muşchii difuzoarelor. Normal că trebuia să le fac poză, nu? Şi când m-au văzut, unul dintre ei a dat aşa: “Stai, frăţie, să îi deschid uşile să se vad mai marfă!” OK, prietene! Deschide-le. Woow! Super tare! 

După scurta şedinţă de bliţuri, “băeţii” au demarat în trombă din parcarea blocului şi au plecat pe la vreun turnir de maşini tunate probabil. Le urez succes! Poate chiar o să intre la marea cursă din jurul Casei Poporului. Păi nu??  

M-am băgat eu la loc la treabă şi au trecut vreo două ore, până când alte zgomote din jungla cartierului “13″ m-au sculat de pe scaun.  De data asta însă, era un sunet pe care îl cunoşteam. Urletele libere ale copiilor. Le-a făcut şi lor primăria un părculeţ în care să se joace. La stradă, aproape de maşini, în mizerie, înconjuraţi de betoane, dar le-a făcut!!! Ceea ce este o mare minune la noi, în “13″. Şi acum se strâng aproape zilnic 30 de prichindei care se joacă şi urlă ca nebunii. Ăştia chiar îmi sunt simpatici. Dar ce-ar fi să mute şi ei parcul mai încolo??? :)))))) 

Fuuugi, fuuuugi!!!

Era 12:10 noaptea. Eram aproape beat, dar nu încă. Eu ţineam o sticlă de vin în mână, iar ea un pahar. Am luat-o de mână şi am ieşit afară din curte să ne plimbăm pe deal. Era noapte-noapte-noapte! Întuneric total! Ca în filme! Doar luna plină se vedea pe cer, printre norii negri şi bătea un vânt d-ăsta de câmp (fuckin creepy). În rest, linişte de cavou. I-am zis “hai mă, să vedem ce e încolo, sus pe deal… să mergem în vârful dealului.” Nu aveam niciun gând clar în cap deci nu vă gândiţi la prostii. Eram doar fascinat de luna plină.

Am urcat puţin şi am ajuns aproape de vârful dealului, dar părea că se termină. În faţa noastră – buruieni înalte. În jur – întuneric. Doar lumina lunii. I-am spus:

 ”Băi, dar dacă o luăm prin buruienile astea poate ne muşcă vreun şarpe, că p-aicea sunt o grămadă!”

Ea: “Bine mă, hai înapoi că mi-e frică.”

Eu: “Lasă mă, uite alerg eu până mai încolo în vârful dealului şi văd cum e şi vin înapoi imediat.”

Ea: “Nu mă lăsa, mă, singură aici!”

Eu: “Stai că mă întorc imediat!”

Am alergat ca un dement prin buruieni vreo douăzeci de metri, după care am făcut cale întoarsă şi cum alergam către ea, am început să urlu:

“FUUUGI!!!!!! FUUUUUGIIIIIIII!!!!!!!!!!!” :)))))))))))))))))))))))))))))))  

Ea a aruncat paharul cu vin şi a tulit-o ca din puşcă de era să cadă pe jos şi a fugit până la casă fără să se oprească. Când am ajuns şi eu, striga la mine “*uie bă!*uie!”, iar eu râdeam de era să cad pe jos.

Mă cheamă M şi sunt o gorilă

Am ajuns pe la ora 2 lângă satul Călăreţi, unde era “cabana” lui M. Îl cheamă M şi este gorilă. Însă dacă la o gorilă, procentajul de ADN uman oscilează între 97 şi 98 %, ADN-ul lui M forţează cu speranţe (wishful thinking) un 89 %. De ce? Pentru că M este un mârlan, un ţăran obosit, o verigă lipsă între dinozauri şi mamifere, nu între primate şi oameni. Repet! De ce? Pentru CĂ:

Pentru că M flegmează constant cu forţă, precedată de îndelungi horcăieli.

Pentru că M râgâie interior şi exterior fără să afişeze vreun semn de ruşine.

Pentru că M are păr pe curul care îi iese din pantaloni ca la instalatori.

Pentru că M are ţâţe şi se mângâie pe ele când stă la soare.

Pentru că M îşi face prietenii “distruşi” şi “terminaţi” şi urlă la ei.

Pentru că tatăl lui M are o colecţie de cuţite.

Pentru că tatăl lui M trebuie să termine şedinţa de bloc.

Pentru că M face fumigene din bucăţi de sticlă de plastic tăiate cu cuţitul.

Pentru că M îmi cere cazare 100.000 / noapte pe un jeg ordinar de casă de ţară. 

Pentru că M crede că a plăti 300.000 pentru un grătar de căcat e fairplay.

Pentru că M refuză să îmi dea banii pe micii cumpăraţi de mine şi mâncaţi de el pe motiv că şi el a luat vin şi “ce, el are fabrică de vin sau ce p*** mea?”

P.S. : Sper să citeşti post-ul ăsta şi să vezi ce înseamnă să te pui cu un “câine” de presă, bă ţăran obosit ce eşti! Şi zi mersi că nu îţi dau numele full! Hai sictir tuturor obosiţilor din România şi mai ales din Bucureşti!

Busy Day Today

Ne-am întâlnit la tip-top-ul de la Moghioroş. Ea a întârziat ca de obicei 15 minute. Normal. :) Apoi ne-am dus pe insuliţă. Am stat acolo ceva timp, apoi ne-am plimbat prin părculeţul de copii (eu am vrut floricele, ea nu) şi ne-am amintit de vremea când eram super-mici. Ne-am dat apoi în maşinuţe (ne-am buşit la greu) şi am sărit pe saltele. Wow! Cum a fost la saltele! Scria limită de gramaj “sub 120 kg” şi îmi venea să îl întreb pe moşuleţul vânzător: “80 primiţi?”

Am aşteptat 25 de minte până când au terminat prichindeii şi am intrat şi noi – copilaşii de 21 de ani! LOL! Părinţi şi copii care stăteau la coadă ne-au privit dubios, dar nu am avut treabă – am sărit până când ne-am mixat creierele. Apoi am fost să bem o bere. Apoi m-am grăbit acasă să iau banii de cumpărături. Mâine plecăm. Am ajuns acasă, am luat banii, am fugit repede după taxi. M-am întâlnit cu ăştia şi ne-am dus la METRO Militari. Era frig în măcelărie (brrr). Nu am găsit pastă de mici. Am luat fulgi de cartofi (yuck!). Am luat bidoane de apă plată de 10 L (nici nu ştiam că există! :)) ) Am încărcat rahaturile şi am plecat. Acasă. Unde sunt acum. :)

Busy Day Today.

McDonald`s (TBWA) versus Franţa

McDonald`s răspunde elegant prin agenţia TBWA (http://www.tbwa.com/) criticilor severe din Franţa. E cunoscută aversiunea Europei faţă de cultura americană, faţă de fast-food-uri, iar McDonald`s este un simbol de prim rang al ambelor paradigme. Franţa este, de asemenea, simbolul cultural al Europei. Ce se întâmplă când cele două se întâlnesc? Nu iese bine deloc. Consecinţele se văd însă doar pentru compania americană, care a înregistrat pierderi şi ostilitate în Franţa. De aceea, au apelat la agenţia internaţionala de advertising TBWA pentru a se lupta cu ostilitatea publicului. Eu cred că oamenii nu s-au descurcat rău. Check out these prints:

Nu fac în niciun caz “advocacy” pentru McDonalds`s, ci sunt curios să văd cum vi se pare maniera în care o agenţie de publicitate a găsit răspuns pentru ostilitatea autentică a francezilor faţă de produsele şi valorile americane. Soluţia este aplicată şi în cadrul “scandalului” internaţional cauzat de integrarea termenului “mcjob” în dicţionare (de prin 1968) de limbă engleză cu o explicaţie de genul “slujbă de doi lei, prost plătită, etc”.  McDonald`s UK a pornit în 2006 o campanie de schimbare a percepţiei publicului faţă de un “mcjob”, iar pe 20 martie 2007 compania a declanşat o petiţie publică de schimbare a definiţiei, preşedintele filialei britanice argumentând că este “o jignire pentru cei 67.000 de angajaţi”.

Print-urile de faţă mi s-au părut interesante mai ales din perspectiva unui “young wannabe advertiser hater de Mac”.  Am totuşi capul suficient de deschis încât să încerc să văd argumentele unei companii atât de blamate. Este o provocare pentru tine ca agenţie (vezi TBWA) să reuşeşti să schimbi părerea oamenilor faţă de o companie a cărei imagini s-a deteriorat considerabil în ultimii ani – zic eu. Poate mă înşel. 

Sziget 2007

Am hotărât ca în acest an să mă duc la Szigetfest – 8-15 august - (http://www.szigetfestival.ro/index.html), dar nu oricum. Vreau să strâng 20 – 30 de oameni, să ne organizăm şi să mergem ca în tabără. Să ne distrăm pe drumul acolo, să ne distrăm acolo şi pe drumul înapoi de acolo!! De ce vreau să merg totuşi la Sziget?? Simplu – sex, drugs and rock`n`roll!!! E un fel de “Woodstock” modern pe care nu ai cum să îl ratezi, mai ales acum când împlineşte 15 ani şi va fi ceva cu totul special. Cred că opţiunea de a fi sau nu la Sziget anul ăsta este evidentă din următoarea listă:

 Nine Inch Nails, Juliette and The Licks, The Good, The Bad & The Queen, The Killers, The Hives, Chemical Brothers, Sinead O`Connor, Tool, Pink, Mika, UNKLE, Hooverphonic, Timo Maas, Cesaria Evora, Within Temptation, Cassius, etc.

Aflaţi mai multe informaţii de pe site. O să mai scriu şi eu aici, dar cea mai bună este sursa oficială. Biletul cu opţiuni de campare costă 5 milioane. Am făcut un calcul şi cu 10 milioane te rezolvi pe o săptămână cu tot, aşa că nu e chiar aşa scump pe cât pare. Decât să dau 8 milioane pe un atât de jalnic sejur la Costineşti sau în Vamă, mai bine mă duc unde?? :) La Sziget! Aşa că invit pe toată lumea să se alăture proiectului de tabără pe care îl voi întreprinde.

P.S.: Nu ai cum să ratezi Nine Inch Nails. Nu au fost niciodată atât de aproape de Carpaţi, aşa că opţiunea de a merge la Sziget e obligaţie, nu opţiune! :)

Prin cabinete

Am fost ieri la un cabinet medical. Privat. Scaune aşezate în formă de “U”, ca la serbările de şcolari. Deşi o consultaţie costă 800.000 de lei vechi, a trebuit să aştept 45 de minute în plus până să îmi vină rândul. În acest răgaz, am avut timp să observ personajele din jur:

două blonde – înalte, tocuri de peste 10 cm, mers de girafe, sânii mari (oare siliconaţi?), una dintre ele fustă cu leopard, Nokia N59, vocabular “hai fată”, machiate excesiv (zic eu), nu mai mult de 24 de ani – exact stilul “pe prietenul meu îl cheamă Gheorghe şi are 64 de ani, dar conduce un Ferrari.” Una dintre ele – privire inexpresivă, goală, de rechin – anesteziată probabil.

un puştan cu mamă – 14 ani, încă nebărbierit (cu “tuleie”), trening şi sandale (cu ciorapi), întreabă pe mama dacă i-a sunat mobilu`, privire demi-inteligentă; mama – ochelari, pantaloni evazaţi, picior peste picior, coafată recent, conversează cu o tanti într-un stil uşor pervers-conspirativ. Probabil îi povesteşte despre pubertatea copilului sau despre ce “vrăji” a mai făcut bărbatul ei. Dacă puştanul se mişcă se întoarce către el admonestându-l

tipă cu fat-uri – privire dură, de femeie fatală, nemulţumită, părul blond cu şuviţe şi ondulat, înfoiat stil anii `80. Adidaşi de la DC sau Adio – nu sunt sigur. Blugi strâmţi – forţează un look brit-pop-happy emo-house. Cred eu… Este şi ea cu mama ei, care este o femeie “prea normală” pentru ea – aluniţe mari pe faţă, ochelari învechiţi, haine aproape ţărăneşti. Vorbeşte cu maică-sa fără să o privească, simţindu-se vizibil ruşinată de prezenţa ei acolo.

bărbat aplecat – a venit cu mama lui – o bărânică simpatică. La un moment dat una dintre blonde se dusese să îţi ia un pahar cu apă de la “aparat”, iar el îi ocupase locul. Când a văzut că aceasta se întoarce s-a ridicat cu rapiditatea unei feline şi a rămas aplecat şi zâmbitor, frecându-şi mâinile şi privind ochii de rechin… Mai zâmbeşte puţin în gol apoi îşi duce mâinile la spate şi începe să se plimbe absent…

Epilog

În salonul de aşteptare era (DESIGUR) instalat un “aparat” sau “dozator” sau “automat” de apă. Cred că este evident că tuturor celor prezenţi în cameră le-a fost sete şi şi-au luat cel puţin un pahar pentru a consuma lichidul vindecător de plictiseală. 

La un moment dat, m-am culcat pentru că mi-era somn şi m-am trezit când mi-am auzit numele. Am cunoscut o femeie care mai are şase săptămâni de trăit. I “se mănâncă ficatul singur”. Dumnezeu să o ajute…

Matrix ne aşteaptă după colţ

Discutam cu un prieten aseară despre invenţii tehnologice apocaliptice şi am ajuns la concluzia că e panică. Normal că discuţia a pornit de la chestii foarte serioase şi reale, dar a intrat un pic în sfera anticipaţiei. (Accentuez totuşi “anticipaţie”, nu SF!)

Intel vPro – sistem bazat pe inteligenţă artificială (un server foarte deştept şi foarte puternic) care administrează computere. ex: lucrezi la o companie mare şi nu ai timp de upgrade-uri, update-uri, etc în timpul programului. Pleci acasă, iar sistemul lucrează în lipsa ta, luându-şi toate cele trebuincioase de pe Internet. Practic – Intel vPro este un administrator de PC-uri

Verichip – cipuri implantate în oameni pentru a stoca date precum numărul de pe cartea de credit, codul numeri personal, datele de asigurare medicală, etc. (http://www.verichipcorp.com/ – site-ul companiei). În S.U.A. verichip este folosit în din ce în ce mai multe spitale şi se pune problema să fie implantat imigranţilor din “raţiuni de securitate”. În Barcelona există un club în care intrarea VIP-urilor se face pe bază de verichip.

Second Life – lumea virtuală online (http://secondlife.com/) în care poţi face orice (sloganul lor: “lumea ta. imaginaţia ta.”), unde ţări îşi deschid ambasade, companiile mari reprezentanţe, proprietarii de teren virtual devin milionari în dolari reali şi unde oamenii îşi petrec deja jumătate din existenţă. Vreau să precizez că în septembrie 2006 Second Life împlinea 1 milion de rezidenţi. Priviţi screenshot-ul de faţă şi faceţi calculele. :)

Ce am făcut noi după ce am discutat despre aceste trei inovaţii tehnologice pe care le considerăm capitale pentru evoluţia civilizaţiei umane?? (Ştiu că sună penibil de pompos, dar chestiile astea chiar sunt big!). Am amestecat cele trei piese de puzzle ajuns la concluzia că Matrix este doar o chestiune de timp şi de chef. Istoria a demonstrat că ce se poate tehnologic se face, aşa că argumentele legale şi morale care demontează un astfel de scenariu utopic nu stau în picioare. Dacă se poate, se face… Să vedem când :)

a se continua în funcţie de chef şi feedback …. :)

Sunteţi “cărbuni”! II

Revenim la tragedia managerului care a murit de oboseală şi la problema angajatorului “arendaş”. Toţi suntem tineri, toţi vrem să ne remarcăm, toţi avem nevoie de bani şi de recunoaştere. Ba mai mult! Suntem şi cinstiţi şi le vrem luate pe bune, fără intervenţii, fără pile. Vrem să fim noi artizanii propriului succes.

Competiţia e din ce în ce mai acerbă! Ne călcăm pe degete unii pe alţii pentru un post mai bun. Recurgem la tertipuri josnice şi artificii ieftine pentru a promova, pentru a ieşi în evidenţă, pentru a ucide cât mai multe capre de vecini. Dacă se poate, toată ferma! În aceste condiţii, devenim “carne macră” sau “carne de tun” pentru angajatorul nostru care vrea ce? Profit, profit, profit! Prin ce? Eficientizarea forţei de muncă! Aşa se numeşte sistemul de “plantaţie” în varianta curată. Ce presupune acest fapt? Simplu. Mai puţini oameni, mai puţine salarii, mai multe responsabilităţi per personaj. “Îi dăm două milioane în plus lu` băiatu şi face el ce trebuia să facă unul în plus pe zece buli! Şi ne-am scos! Yes!!”

Şi chiar s-au scos. Asta dacă noi ne băgăm. Poate discursul meu e imatur şi neglijează problemele unui patron. Poate e genul de retorică populistă de sindicat. Poate eu nu ştiu ce înseamnă să ai 20 de tâmpiţi care nu înţeleg nimic din ce înseamnă un business, iar tu pompezi bani în ei şi ei îţi râd în nas şi rup uşa după 3 ore de muncă. Există şi această perspectivă. Dar… please give me a break! Care patron e mai mieluşel decât un student la primul job? (Nu mai adăugăm faptul că dacă e din provincie face de două ori mai mult decât bucureşteanul).

De aceea, ei vor încărca mereu până când se rupe căruţa.

De aceea ei vor coborî mereu limita cât mai jos. (Vezi angajaţi de 17-18 ani storşi până la 23-24 şi aruncaţi)

De aceea noi vom avea mereu posibilităţi de promovare şi perspective extraordinare.

De aceea noi vom munci mereu ca nişte idioţi peste program şi vom fi mândri de “cărămida pusă la fundaţia companiei”.

Concluzie: Hai să nu ne mai lăsăm infectaţi de microbul stahanovist (erou rus comunist – miner care îşi depăşea norma de 14 ori) şi să încercăm să ne mai gândim şi la NOI! Adică la viaţa noastră personală, la sănătatea noastră şi mai puţin la banii lor. Dacă eşti bun, banii vin către tine. E inevitabil.

Sunteţi “cărbuni”!

Ziarul “Cotidianul” a publicat zilele trecute un articol care mi-a atras atenţia în mod deosebit. Este vorba despre moartea cauzată de oboseală a unei tinere femei de 31 de ani, manager la o firmă de audit. Nu prea ştiu eu clar ce înseamnă “audit”, dar îmi dau seama că ţine de finanţe, consultanţă financiară, etc.

Poate muri cineva de oboseală? Pare a fi argumentul companiei de audit Ernst & Young România, care, desigur, încearcă să iasă cât mai puţin şifonată din această tragedie. Se caută intens afecţiuni misterioase ale Ralucăi Stroescu (aşa o chema) şi probabil se va descoperi că aceasta a murit din oricare alt motiv decât oboseala cauzată de efortul depus pentru locul de muncă. Deci… poate muri cineva de oboseală? Eu zic că da.

Nu este însă aceasta problema de ansamblu aici. Problema este că TOATE companiile angajează tineri studenţi sau absolvenţi de facultate şi îi transformă în “negrişori pe plantaţii”. Pe bani mulţi sau puţini – nu prea mai contează. “Perspectivele sunt mari, şansele de promovare şi mai mari, iar tu promiţi enorm. “Ai un viitor de aur la noi!” ţi se spune oriunde te-ai duce. Este discursul clasic care precede “însărcinarea cu responsabilităţi” atât cât poate duce personajul. Când se aprinde beculeţul roşu, ne oprim. Până atunci, no fucking way! Lucian Georgescu (managing partner pentru GAV|Scholz & Friends Bucureşti), fostul întemeietor al marelui Graffiti BBDO România, adică un “mare panglicar”, după propriile sale cuvinte, a spus o treabă foarte interesantă. Eram la nişte seminarii de publicitate organizate de asociaţia de studenţi Advice când l-am întrebat pe Lucian Georgescu (printre altele, părintele “fabulospiritului”) cum vede “forţa tânără de muncă”. Omul a fost frapant şi încântător de sincer şi ne-a spus aşa:

“Sunt un crocodil prea bătrân ca să vă mai vând vouă rahat. Am făcut asta o viaţă întreagă şi m-am plictisit. Vă vedem exact aşa: cărbuni! Noi suntem o locomotivă care are nevoie de energie ca să meargă, iar voi sunteţi cărbunii! Vă luăm, vă epuizăm, vă schimbăm! Asta e tot. Cărbuni…”

a se continua…