Zou, Zi Zou, Zi Zou, Where are you?

Fiindcă în ultimul timp mă simt aşa un pic ca Zidane după ce i-a tras un cap în piept lui tipul ăla… cum îl cheamă? Că am şi uitat… că el nu prea era fotbalist, ci mai degrabă ciomăgar… a DA! Matterazzi! Deci! Ce am făcut eu după ce Zizou l-a pălit pe macaronar? L-am iubit mai mult, logic! Poţi să nu iubeşti un asemenea jucător unic?

…

P.S.: Check out my new videos at gorivideo. Videoclipurile nu sunt extraordinare, dar muzica este şmecheră, nene! I give you Godsmack…

MEA CULPA

În urma mai multor discuţii cu câţiva apropiaţi şi după câteva recitiri ale schimbului de mesaje dintre mine şi domnul Mihai Coliban pe blogul echipei “Sir John O’Groat”, am ajuns la concluzia că am făcut o gravă greşeală.

Nu numai că am generalizat stupid şi superficial într-un mod infantil de genul “Fuck the system”, dar am făcut şi afirmaţii total subiective, fără niciun fel de acoperire. Afirmaţiile mele de acolo nu se bazează pe niciun fel de informaţie verificată şi sunt doar un derapaj subiectiv al cărui motiv îl voi explica în curând.

Încercând (cu nu prea mult succes) să îmi însuşesc rolul de “lider” în echipa cu care am participat la Olimpiadele Comunicării, am investit foarte mult efort în campania la care lucram şi am încercat să fac totul perfect. Din vina noastră, nu am reuşit însă să avem un program organizat şi am intrat în criză de timp. Astfel, am ajuns în situaţia de a nu dormi deloc în preziua preselecţiilor. De aceea, am fost toţi foarte stresaţi, tensionaţi şi nepregătiţi. Mai mult, am avut şi proasta inspiraţie de a apela la o glumă dubitabilă cu juriul din care făcea parte şi domnul Coliban. Juriul s-a comportat perfect normal, fără să ne dezavantajeze cu absolut nimic. Când eu am aflat însă rezultatele am avut o profundă dezamăgire şi am fost iritat de faptul că nu aveam niciun fel de feedback şi că nu ştiam ce am greşit. De aici… am dezvoltat o percepţie eronată asupra juriului de la Olimpiadele Comunicării în general şi aceasta a culminat cu afirmaţiile aberante de care aminteam mai sus.

Demonstrând că sunt un cârcotaş efemer, fără argumente, care aruncă mizerii în stânga şi în dreapta, laş, din spatele unui monitor, am scris nişte cuvinte pe care abuia după ce le-am recitit am constatat cât de agresiv sunt formulate. Răspunsul domnului Coliban a fost unul, îndreptăţit, pe măsura bădărăniei mele şi poate chiar eu aş fi dat unul mai impulsiv. DE ACEEA:

Insist să cer scuze domnului Mihai Coliban şi întregului juriu de la proba de advertising din cadrul Olimpiadelor Comunicării, precum şi organizatorilor, pentru orice prejudiciu adus acestora şi, implicit, imaginii lor. Ştiu că răul a fost deja făcut şi că mi-am demonstrat limitele şi lipsa de educaţie prin cele spus, dar acum, că înţeleg cum am judecat nefondat şi dezechilibrat un grup de oameni pe care nici măcar nu îi cunosc, simt nevoia să îmi exprim regretul.

Mai ştiu că, poate, nimeni nu va citi ce scriu acum şi răul făcut anulează orice afirm eu acum, dar, repet, mi-am format o percepţie eronată, pur subiectivă, alimentată, într-adevăr, domnule Coliban, de frustrarea experienţei din preselecţii. Este însă numai vina mea şi mi-o asum.

De fapt, am un respect enorm, atât pentru munca membrilor juriului, cât şi pentru persoanele acestora, precum şi pentru organizatori. Îmi pare sincer rău că astfel de intervenţii brutale, tipic mioritice, precum a fost a mea, umbresc evenimente frumoase precum Olimpiadele Comunicării.

Sper ca pe viitor să învăţ cât mai mult din astfel de greşeli şi să îmi cântăresc cu mai multă luciditate şi obectivitate opiniile, dar şi cuvintele.

Olimpiadele Comunicării 2007 – almost THE END

Am fost şi eu ieri la Olimpiadele Comunicării, la prezentările publice ale probei de advertising, ultima probă de concurs. La fel ca şi Alina (că doar suntem colegi) am mers cu aproape toată echipa. Ştefi nu a putut veni că se ducea la job. :)  Am participat şi noi la preselecţii, dar nu ne-am calificat. Ne vom antrena din greu pentru la anul. Voi fi deja la al treilea an de participare la Olimpiade, aşa că îmi propun chiar să câştig, nu că până acum nu aş fi făcut asta. Dar deh, arbitrii, gazonul, ploaia. U know. :)

Totuşi hai să nu vă mai plictisesc. Câteva impresii despre finală:

- nu îmi place Casa Poporului! Nu este un loc în care să organizezi finala Olimpiadelor Comunicării. Nici ca simbolistică, nici ca prezentare. Sorry, dar Camera de Comerţ era muuuuuult mai ok. Aici sala mi se părea prea mică, sonorizarea proastă şi nu avea formă de amfiteatru, deci nu am reuşit să văd ce trebuia. Să nu mai vorbesc de scena, care nu se compară cu cea de la Camera de Comerţ. În fine, probabil există un motiv întemeiat pentru schimbare.

- am văzut foarte multe echipe lame (srry, dar aşa e) care nu prea aveau ce căuta pe acolo. Câţiva colegi de-ai mei s-au legat mai mult de prezentare, dar forget about that! Pe mine m-a frapat calitatea joasă a campaniilor. Două dintre ele foloseau publicitate comparativă (dovadă clară de lipsă de creativitate), vreo trei erau neterminate, iar majoritatea nu cunoşteau noţiunea de media plan sau buget. Structurarea multor prezentări a fost haotică şi plictisitoare

- am văzut două campanii foarte bune, dar neterminate, adică cei de la “Grupul de Interese” pentru Cosmote şi cei de la “Blue Plum” pentru RDS. Foarte creative, foarte mişto ca look (se vedea că au arţi buni), dar nu erau complete. Sorry. Maxim locul trei – pentru oricare dintre ei.

- apoi am văzut şi două campanii bune (faţă de restul!!!), care (cred eu) ar merge puse în practică, după câteva finisaje, desigur. Cei de la “Ceai de Tei” pentru Coca-Cola şi cei de la “Cvintete” pentru berea Ciuc. Dacă primii au fost mai ales structuraţi, cei din urmă au fost foarte creativi.

Cam astea au fost cele patru echipe care mi-au inspirat ceva. În rest, insipizi, inodori, incolori. Ne-am ofticat noi ceva timp când am văzut ce campanii lame erau în finală, dar ne-am revenit. Poate noi am fi fost la fel de lame, dar noi zicem că nu. :))

Era să uit!!!   Marea dezamăgire a serii: descalificarea echipei Sir John O’Groat, care are un blog foarte tare şi care promitea mult. Puteţi citi pe blogul lor ce s-a întâmplat. Mie, personal, îmi pare foarte rău că nu au reuşit să ajungă la timp ca să prezinte, dar voi savura campania lor pe Internet. Dacă am ce savura. Sper să am. :)

Să evităm “ciutacizarea” blogosferei

Îmi pare rău că “jurnalistul” Ciutacu alege să mă facă “pinguin” şi “retard” pe blogul său şi cred că am descoperit în ce constă calitatea blogului său. De fapt, calitatea persoanei sale: în a aduce injurii cât mai murdare şi mai lipsite de motiv celor din jur.

Dacă eu aş fi directorul ziarului “Jurnalul Naţional” aş face ceva în legătură cu atitudinea unui asemenea angajat, pentru că oricât ar spune dânsul că acela este blogul său personal şi că nu are legătură cu publicaţia la care lucrează, o asemenea viziune este aberantă. Probabil când s-a folosit de transferul de credibilitate al ziarului pentru a căpăta trafic pe un blog destul de limitat în ceea ce priveşte creativitatea şi mijloacele de exprimare a fost mulţumit.

Însă dacă se invocă iresponsabilitatea sa faţă de imaginea trustului la care lucrează, acesta susţine că blogul este (citez) “tarlaua mea şi fac ce vreau aici!”. Păi nu chiar. Poate poţi să faci ce vrei din punct de vedere legal. Deşi nici asta nu este normal, dar deh… în România se înţelege. Dar din prisma imaginii de jurnalist de top, care trebuie să dea un exemplu social şi să fie un formator de opinie, “ziaristul” Ciutacu nu poate fugi de responsabilitatea pe care o are.

Promit că acesta va fi ultimul post în care voi scrie despre acest om atât de predispus circului de mahala, atât de agresiv fără motiv faţă de comentarii neutre şi atât de limitat în exprimare. Doream doar să îmi clarific un pic poziţia faţă de personaj, pentru că am avut senzaţia că cineva mă acuză de senzaţionalism ieftin şi de acţiuni fâsâite care au menirea de a-mi creşte traficul.

Dar, vă rog, dragi cititori. Acordaţi-mi şi mie 15 minute de faimă în blogosferă, apoi întoarceţi-vă la hate-blog-urile preferate, în care toată lumea înjură pe toată lumea. Cam asta s-ar dori să spun, nu? Eh uite că lucrurile nu stau aşa. Ce am dorit să realizez cu această mini-campanie de boicot mediatic împotriva Ciutacului a fost să trag un semnal de alarmă faţă de panta pe care alunecă blogosfera din cauza unor astfel de indivizi. Mă voi întoarce bucuros în anonimatul meu de “blogger de rând”, cum bine ar spune Ciutacul, dar trebuia să îmi fac gândurile auzite.

Ştim că presa românească suferă de multe cangrene sub forme umane, dar vrem să avem şi o blogosferă la fel de poluată? De ce trebuie să dăm credit unor astfel de indivizi cu o educaţie obţinută prin bodegi şi pe la colţ de mahala? DE ACEEA un personaj de bazar precum Ciutacu trebuie pus uşor (să nu se spargă deoarece este de sticlă) pe un raft în debara şi lăsat acolo, să se prăfuiască.

Îmi cer iertare faţă de cititori dacă am greşit prin a le da link-uri către un asemena blog de ghenă, dar e mai bine să cunoşti răul pe care trebuie să îl eviţi, decât să te loveşti de el şi să nici nu ştii de unde a apărut.

Să urăm deci un R.I.P. călduros blogului ciutac. Noapte bună.

SCOATE-L PE CIUTAC DIN BLOGROLL!

Nu îmi place blogul lui Zoso. Nu mă încălzeşte cu nimic şi nu este genul meu de informaţie. Dar pe Zoso pot să îl consider de-al casei, pe când pe un individ ca Victor Ciutacu nu am cum.

Citiţi aceste articole pe blogul său şi veţi înţelege:

“Le-am confiscat blogosfera!”

“La o despărţire de proşti”

Acest om (am irosit suficient apelativul “domn” cu el) care intră cu bocancii plini de noroi şi cu colţii ascuţiţi în blogosferă, nu face altceva decât să nască agresivitate şi să dea un exemplu prost pentru toată lumea prin comentariile răutăciaose, iraţionale şi de mahala pe care le face. Este un om care doreşte să iasă în centrul atenţiei printr-o modalitate de speţă joasă, un om care nu cunoaşte altceva decât împroşcarea cu rahat şi atacul la persoană. Nu îi numesc profesia pentru că, întâmplător, fac parte din aceeaşi breaslă, şi mi-e ruşine să întinez numele unei profesii onorabile, credibile şi morale cu numele unui om care nu are nicio legătură cu aceste valori.

Pentru că ura nu naşte copii şi pentru că genul individului amintit mai sus nu păleşte decât prin indiferenţă, propun o campanie virală de scoatere a lui Victor Ciutacu din blogosferă. Cum? Prin uitare.

“SCOATE-L PE CIUTAC DIN BLOGROLL!” va fi mesajul campaniei care este menită să dea uitării acest personaj care nu face altceva decât să aducă mizerie şi ură într-un mediu nepoluat până acum de o astfel de atitudine.

Eu deja l-am scos din blogroll şi cred că ăsta este cel mai bun lucru pe care îl poate face toată lumea. Hai să răspândim acest mesaj – “Scoate-l pe Ciutac din blogroll” pe tot Internetul, ca să realizeze individul încauză că blogosfera chiar e unită şi are fair-play, fără să reacţioneze ca într-o mahala. Să îi dăm un răspuns pe măsură acestui om, care îşi permite să jignească prea mulţi oameni!

Vizită pe la “Urgenţe”

Astă-noapte. Ora 3:30. Eram cu ai mei în maşină ca să o ducem pe mama la Spitalul de Urgenţă Municipal. Desigur că nu voi intra în astfel de detalii. Dar nu pot să nu relatez cum este o astfel de experienţă. În maşină mă rugam şi încercam să îmi impun că totul e OK şi că trebuie să ajungem cât mai repede, deci eram foarte speriat şi tensionat.

Când am ajuns, mi-am brusc seama că intru într-o lume în care lucrurile nu se mişcă la fel de repede ca în a mea. Pur şi simplu te simţi pe altă planetă când intri pe acel hol de spital. Toată lumea (în afară de pacienţi şi de cei care vin cu ei) se hlizeşte, fumează, face glume porcoase sau se plictiseşte. Mai e câte o femeie care spală în scârbă podeaua mizerabilă… Ca să ajungi la “secretara” (nu ştiu cum să îi spun altfel) care trebuie să facă fişa pacientului.

Desigur că dânsa va avea orice altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de fişa unui pacient venit la URGENŢE. Va trebui să îşi termine jocul de Solitaire, după care se va ridica în scârbă şi va zice “Mdeea, buletinu!” Atunci realizezi că eşti într-un film SF, în care tu faci parte din specia umană, dar eşti obligat să te duci la un spital de extratereştri deloc prietenoşi, care nu dau doi bani pe rasa ta.

După cum mi-a spus şi tata: “Sistemul este făcut de aşa natură încât să descurajeze orice revoltă posibilă a unui pacient.” Sau, mai degrabă, a însoţitorilor acestuia, pentru că pacientul abia se mai ţine pe picioare, în cele mai multe cazuri. A urmat apoi aşteptarea la camera de consultaţii, pe unde asistente, doctoriţe sau femei de serviciu (acolo toate arată şi se comportă la fel) treceau nepăsătoare, mereu preocupate de orice altceva decât de moacele disperate care aşteptau pe coridor. Într-un final… după vreo douăzeci de minute!!!!! (REPET  -  URGENŢĂ!!!), “doamna doctor” a primit-o şi pe mama în cabinet şi a performat o consultaţie, trimiţând-o la o ecografie.

Dar hei! Surprizele continuă! La ecografie, “doamna asistentă” dormea pe patul din cabinet. Eu înţeleg că era ora 3:30, dar… este un spital DE URGENŢĂ!!! Am aşteptat vreo zece minute până când tata să decidă să bată în uşa cabinetului şi asistenta ne-a putut onora cu prezenţa ei minunată, abia trezită din somn. Mi, desigur, îmi venea să intru peste ea şi să o strâng de gât. A mai durat vreo 5 minute să se trezească şi “doamna doctor” care avea alt dormitor probabil şi abia atunci au băgat-o şi pe mama în cabinet.

M-am mai calmat un pic şi mi-a explicat tata care e de fapt ideea. El a mai trecut prin genul ăsta de probleme şi mi-a explicat:

“Cînd intri în cuşca unei gorile nu trebuie să te uiţi la ea pentru că nu vei avea parte de o reacţie pozitivă. Doctorii şi asistentele de aici sunt ca nişte gorile, iar uităturile de cartier nu rezolvă nimic. Trebuie să ai răbdare, iar atunci când ţie de fapt îţi vine să îi împuşti, trebuie să le mai dai şi bani cu zâmbetul pe buze.”

Da…. am zis eu. Poate că ai dreptate… Şi chiar are! De aceea, dragii mei cititorii… nu vă doresc să treceţi prin astfel de evenimente cărora nu reuşesc să le găsesc un calificativ. Dar dacă se întâmplă să treceţi, fiţi pregătiţi pentru oameni care nu dau doi bani pe voi sau pe persoana grav bolnavă cu care aţi venit. Fiţi pregătiţi să aşteptaţi!!! Asta e cel mai important de zis! Şi fiţi pregătiţi pentru diagnostice date în sictir, care să vă convingă să plecaţi cât mai repede acasă. Fiţi pregătiţi pentru un adevărat coşmar din care nu puteţi ieşi, pentru că pur şi simplu nu aveţi ce să faceţi!

Ăsta este sistemul medical din România şi le mulţumesc din tot sufletul domnilor guvernanţi care investesc în sănătatea poporului pe care îl conduc. Mulţumesc cefelor late şi groase care stau în BMW-uri parcate la Casa Popo(r)ului şi care râd de noi, cum muncim, cum ne revoltăm, cum murim…

*Dacă tot ce am scris vi se pare un clişeu sau vă plictiseşte, vă invit să mă iertaţi şi să treceţi mai departe, la următorul blog care vă povesteşte despre cele mai recente cumpărături făcute de la Zarra  sau vreo altă firmă cool. 

TRAVIS makes my 2007 day

Muzica nu mai este ce era în ziua de azi, dar trebuie să recunosc că există şi excepţii. De exemplu, Travis. Tipii ăştia au cântat foarte bine de când au apărut şi nu cred că au scos vreun album prost. Din contră, au evoluat constant şi ultimul album chiar aduce lucrurile pe o nouă treaptă.

Albumul “The Boy With No Name” din 2007 este într-adevăr un album marca Travis, dar mie mi se pare că sună chiar mai curat, mai finisat decât cele de dinainte. Piesa “Closer” este absolut genială, după care urmează “My Eyes” sau “Under the Moonlight”. Oricum, brit-pop frumos, curat, de calitate! Şi e cool fără să fie emo! :) În fine… căutaţi albumul că e chiar tare. O muzică relaxantă, care îţi dă o stare de bine.

Iată şi videoclipul de la “Closer”, primul single de pe album. Enjoy!

Prea genial videoclipul! Iar apariţia lui Ben Stiller chiar m-a entuziasmat! E printre primii mei actori preferaţi de comedie! Ben ROCKS! :)

“I never said to be like me, I say to be like you and make a difference.”

Pe 1 iulie vine Marilyn Manson în România. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu pot să nu mă duc la “Antichrist Superstar”. Trebuie să văd de ce e în stare omul din mai multe puncte de vedere. În primul rând muzical, desigur. Dar trebuie să mai recunosc ceva.

Deşi eram destul de fan prin liceu, trebuie să recunosc că omul s-a stricat rău de tot, dar nu în sensul în care se gândesc cei mai mulţi dintre voi. Eu mă refer la stricare în sensul că a devenit mult prea comercial şi că nu mai are deloc mesaj, nu la altceva. Şi estetic a avut enorm de suferit din punctul meu de vedere. De aceea, v-am pregătit câteva videoclipuri foarte tari, de la începutul carierei lui Manson. În primul rând, trebuie înţeles că discutăm aici de o estetică a grotescului care are în spate nişte mesaje destul de puternice, după cum puteţi înţelege dacă citiţi versurile. Trei dintre videoclipurile de la gorivideo sunt de pe albumul “Antichrist Superstar”, al treilea album al lui Manson scos în 1996 – cel care l-a şi consacrat ca artist.

Melodia mea preferată cu un videoclip chiar tare – Coma White (Mechanical Animals – 1998)

Desigur, toată lumea se sperie când îl vede pe tipul ăla dement, rujat, cu două coaste scoase (ce idioţenie!) care urlă. Dar… tocmai asta e şi ideea. Oamenii reacţionează aşa la ce nu cunosc şi nu înţeleg, deci tipul îşi demonstrează punctul de vedere până la un punct. În ultimul timp a devenit un star rock destul de lame ca muzică şi prea glamour fără esenţă. Cred că a ajuns cam personajul de care îşi bătea joc cu ceva ani în urmă. În fine. Până în 2001, când a scos “ultimul album” (din punctul meu de vedere), adică “Holy Wood”, totul a fost relativ OK. Muzică bună, stil constant, versuri puternice, comportament shock – rocker. De aici încolo însă a început cu coveruri gay şi albume fără mesaje, single-uri separate de album şi alte rahaturi menite să scoată doar bani. OK. Ştiu că voia să scoată bani şi la început că asta vrea orice muzician în ziua de azi, dar măcar atunci era autentic. Era singurul “dement” pe acel stil. Nimeni nu avea videoclipuri ca ale lui. Chiar vă invit să le priviţi (pregătiţi-vă totuşi pentru nişte mici filme horror) şi să mergeţi şi la concert. Să vedem dacă mai e ceva de capul lui Manson sau nu. :)

*Titlul este un citat din Manson – asta ca să înţelegem un pic mai bine care e mesajul.

Cum mi-am petrecut capătul lumii. Prietenii ştiu ce. :)

Aseară am fost la cinema pentru prima oară de aproape un an sau ceva de genul ăsta. Nici nu mai ţin minte care a fost ultimul film pe care l-am văzut la cinema, dar îmi amintesc că în general mai mergeam la “Cinema Favorit” sau “Glendale Studio”. Primul mare şi jegos, al doilea mic şi cochet.

Aseară însă… am fost şi eu pentru prima oară în viaţa mea la Movieplex la Plaza Mall şi pentru a treia oară în clădirea cu acelaşi nume. Fiţe multe, cocalari obosiţi, gagici bune, magazine mişto şi scumpe, mâncare nesimţit de scumpă (150 de mii un sandviş mixt – lol), atmosferă de carnaval. Mai pe scurt, divertismentul este super tare, dar oamenii sunt absolut praf… oare pentru că sunt români? loool… În fine.

Am dat şi noi 200 de mii pe un popcorn MEDIU şi pe două pahare de suc de o,75 şi am intrat în sala de cinema, unde am rămas (trebuie să recunosc) destul de uimit. E foarte mare şi foarte mişto! :) Ai spaţiu mult pentru picioare, scaunul este relativ comod, iar ecranul este imens. Desigur, sonorizare imbecabilă. După ce am vizionat câteva reclame şi trailere de filme, a început adevăratul spectacol – motivul pentru care venisem acolo – “Piraţii din Caraibe 3: La capătul lumi”!!! Iată câteva scene cu personajul care în momentul de faţă este idol mondial – Jack Sparrow, interpretat de nimeni altcineva decât Johnny Depp.

Am văzut toate seriile (prima tot la cinema) şi mi-au plăcut la nebunie. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru blockbustere. Imbecilitatea filmelor americane cu buget mare mă face să mă simt bine, împlinit. Clişeele alea emoţionale (povestea de iubire, eroismul, drama sacrificiului, patriotismul) chiar mă ating. În lumea în care trăim noi, un film ca “Piraţii din Caraibe” mi se pare o gură proaspătă de aer. M-am săturat de filme “realiste” cu aurolaci, personaje care se cacă, înjură, care mor fără niciun sens, care nu ajung la nicio finalitate. Vreau poveştile care să mă adoarmă, nu mai am nevoie de atâta viaţă. E suficient că o trăiesc eu – chiar nu mai e nevoie să mi-o arătaţi şi în filme – mesaj către regizorii români în special. În general, cinematografia europeană nu mă face să mă simt bine şi nu va reuşi niciodată. De aceea, Hollywood rămâne Hollywoo, iar Europ, Europa. :) De aceea voi îngurgita întodeauna cu plăcerea unui gurmand filme precum “Matrix”, “Stăpânul Inelelor”, “Star Wars”, “Spiderman”, “Batman” sau…. “Piraţii din Caraibe”.

În primul rând trebuie să ştiţi ceva despre “Piraţii din Caraibe 3″. Are 2 ore şi 40 de minute. Pentru fanii demenţi (ca mine) ăsta e un lucru bun, dar pentru cei cărora nu le-au plăcut nici primele serii, vă sfătuiesc să nu vă uitaţi. Ritmul acţiunii mi se pare foarte bine temporizat, cu excepţia bătăliei finale, care durează enorm de mult. La un moment dat este atât de multă acţiune, încât parcă te doare capul. Mai este o problemă şi cu firul epic, care se încâlceşte destul de urât la un moment dat de aproape nu mai reuşeşti să înţelegi nimic. Încă un minus ar fi faptul că Depp apare prea puţin, dar când apare…. e o bijuterie! Deci… sincer. Chiar face un rol bestial. Iarăşi super joacă Geoffrey Rush (duuh) şi o prezenţă inedită este cea a chitaristului Rolling Stones, Keith Richards. Una peste alta, filmul chiar are de toate pentru toţi – comedie, acţiune, fantezie, horror, iubire. E un pachet destul de complet şi reuşeşte să menţină atmosfera seriei, ducând totuşi totul la un nou nivel.

Vă garantez un singur lucru după vizionarea acestui film: vă veţi simţi mai bine decât vă simţeaţi înainte de a-l vedea. Puteţi fi siguri de asta! Aşa că duceţi-vă să îl vedeţi, dar la cinema, nu de pe ODC pentru că nu merită! “Piraţii din Caraibe 3″ merită mai mult!

Music career wasted – checked! :)

În urmă cu câteva luni, intenţionam să îmi fac o trupă de muzică. Rock desigur. Ce altceva? Între timp am devenit prea ocupat cu serviciul şi am renunţat la idee, dar o ocazie mi-a ieşit în faţă. Am fost chemat să dau o probă cu o trupă deja făcută + pentru postul de vocal.

Asta a avut loc azi (adică ieri), la o sală de repetiţii de pe lângă Republica (staţia de metrou), unde repetă şi trupa de punk “Pistol cu Capse”. Mişto sala – izolată, cu scule, etc. Şi băieţii aveau scule tari… cu efecte marfă. S-au încălzit ei ceva timp pe instrumental, a cântat şi un MC (Romeo – fost F.U.B.A.R.), după care am intrat şi eu.

Trebuie să recunosc că am sentimente contradictorii faţă de prestaţia mea. În primul rând băieţii dăduseră instrumentele extrem de tare şi nu auzeam nimic din ce cântam. Am cântat “My Own Summer” de la Deftones şi “Wish You Were Here” de la Incubus – două melodii foarte grele. Mult mai grele decât credeam eu. Având în vedere că a fost prima oară când am cântat la un microfon în viaţa mea, eu zic că nu am fost ultra penibil. Am fost penal, dar nu penibil. :))

Am intrat pe ritm destul de slab (duuh) şi nici nu prea mă auzeam şi de-aia am şi falsat de multe ori, dar am cântat doar o dată. Fără încălzire, nu de mai multe ori. O singură dată! Cam aiurea, nu?

Băieţii cântă foarte fain, dar nu prea mi-au dat şanse – cel puţin asta a fost senzaţia mea. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că ei sunt la un nivel, iar eu sunt super-începător şi i-aş trage în jos. Cu toate astea, trebuie să recunosc că sunt puţin dezamăgit… mă aşteptam să fie un pic mai înţelegători şi mai răbdători, având în vedere că le explicasem că nu mai cântasem până acum. S-au plictisit destul de rapid de mine şi au început să repete piese mai vechi, de-ale lor. Mişto. Foarte mişto sunau. Cred că o să facă ceva tare dacă îşi găsesc un vocal şi un impresar. :)

Oricum… am încercat-o şi p-asta. Am constatat că nu sunt de aşa ceva. Nu poţi să le ai chiar cu toate… tre să te mai limitezi şi la ce poţi şi ai talent să faci. De exemplu, eu ştiu să scriu şi să desenez bine (cred eu :) ). Era culmea să mai şi cânt bine, nu?

Oricum – succes mare băieţilor! Vlad, Safta, Andrei şi Freeze.