Pur şi simplu Mozart

Vreau de foarte mult timp să vă recomand un film. “Amadeus” se numeşte şi este despre viaţa lui Mozart. Nu, nu jucătorul de fotbal. Compozitorul. :) Interpretat de Tom Hulce (aflat la prima nominalizare la Oscar), Mozart soseşte pe marile ecrane cu o perucă roz pe cap, râzând ca o hienă fumată. Privindu-l, vezi vulgarul şi banalul din el, realizând cât de mici suntem toţi de fapt.

Totul se schimbă însă atunci când intervine muzica. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Mozart este pentru mine… ceva ce mă tem să reduc la câteva cuvinte scrise din tastatură. Pur şi simplu simt fiori atunci când îi ascult muzica. Aproape că îmi vine să plâng. De multe ori chiar am plâns. (Insert predictible loser joke here) Vă invit doar să ascultaţi “Recviem” de Mozart şi veţi înţelege că Dumnezeu chiar există. Pentru că un om nu putea compune aşa ceva fără ajutor divin. “Recviem-ul” lui Mozart este, pentru mine, de departe cea mai frumoasă muzică pe care am ascultat-o vreodată. Cea mai mişcătoare. Da, ştiu că trăim în altă eră şi că, scriind aceste rânduri am potenţial de “lame” sau “gay” sau etc. :)) Dar… arta rămâne artă, iar topurile de pe MTV topuri. :)

Să revenim la film. Nu că aş crede prea tare în Oscaruri, dar ăsta a fost un film foarte oscarizat. Asta ca să ştiţi, cei pentru care the Oscars matter. ;) Pe lângă Tom Hulce, evoluează la echipa adversă Murray Abraham, nominalizat şi el la Oscar. Tot pentru rol principal. În acelaşi film! Iar el chiar l-a cîştigat, deşi Hulce owns the movie. My opinion. :)

Legat de “Recviem”, trebuie să ştim că a fost scris de Mozart pe patul de moarte, într-o singură noapte, fiind lăsat neterminat. Ce ironie! Să îţi scrii propriul recviem!

În fine… recomandarea mea e să vedeţi filmul. Pentru cei care nu l-au văzut. Şi să mai ascultaţi nişte muzică de-a omului. Pentru cei care l-au văzut. Recomand concertele la vioară executate de maestrul Itzhak Perlman. Operele le puteţi vedea la Opera Naţională Bucureşti, pe care o am în link-uri. Accesaţi şi aflaţi programul şi duceţi-vă. O să vă relaxaţi. Vă promit. :) Încercaţi-le pe toate! Şi “Nunta lui Figaro”, şi “Flautul Fermecat”. Merită! :) Orice aţi face însă, ascultaţi neapărat RECVIEMUL! PE TOT! E uimitor în primul rând să vezi cum Mozart a reuşit să compună o muzică înaintea vremurilor sale. Ceva cu totul nou şi greu de înţeles pentru acele timpuri. De aceea a şi murit Amadeus, pentru că umanitatea nu a reuşit să îi accepte genialitatea, dar nu a înţeles că îl face martir şi geniu prin această renegare.

Oare pentru el a meritat? Este această “nemurire” bună de ceva pentru cel care moare? Ştie el că noi îl apreciem? Sau ar fi preferat să mai trăiască vreo 30 de ani şi să nu îl mai ţină minte nimeni? Dar voi? Ce aţi alege?

La mulţi ani, prietene! Tot ce îţi doreşti TU!

Despre ce să mai scriu azi? Tot despre mine? De fapt… de ce să mai scriu azi? Să scriu doar ca să scriu? A ajuns blogul meu în acel punct de moarte clinică în care generează post-uri inutile, cu aere existenţialiste?

Da chiar. Ştiţi ce a spus marele maestru Lucian Blaga când a fost întrebat de ce nu a vorbit până la cinci ani? “Probabil că nu aveam nimic de spus.” Poate exista un răspuns mai frumos la această întrebare?? Poate de aici vine şi vorba aia cu “Dacă tăceai, filozof rămâneai”. Nu? Păcat că eu nu sunt Blaga şi vă poluez creierele şi-aşa turmentate de abuzul informaţional cu prostiile pe care urmează să le citiţi.

De vreo câteva zile… mă ustură ochii rău de tot… M-am uitat azi în oglindă şi am observat că aveam nişte vase de sânge sparte. Vineri şi sâmbătă m-am culcat la 3 şi la 4, dar m-am trezit la 12 şi la 2. Duminică m-am culcat la ora 6 dimineaţa pentru a lucra toată noaptea la o temă peste care profesorul s-a uitat…. SURPRIZĂ! 5 MINUTE!!! La 6 nu am mai rezistat şi am adormit, fiind trezit la 8. Am mers la şcoală toată ziua, am dat mizeria de test pe care trebuia să îl dau, după care am ajuns înapoi acasă. Să mă culc, să mai stau? Hai să nu mă culc, ci să stau până pe la 2. Aceasta a fost decizia mea.

Astăzi a trebuit să mă trezesc la ora 7:30 pentru că la 9 aveam test. Încă unul. Drăguţ, nu? Iar vineri am încă unul! Şi vreo două referate de predat! :/ Deci 7 din 48, nu 6 din 49 ca la loterie! :/

ASTĂZI când m-am trezit , am simţit asta doar fizic. Psihic încă dormeam. Abia am reuşit să merg până la baie şi să mă spăl pe faţă şi pe dinţi, dar nu mai gândeam nimic. Era o mişcare făcută din inerţie. Mă simţeam ca un neanderthal chinuit. M-am dus la dulap şi mi-am aruncat nişte haine pe pat, după care am băgat în mine ca un om de grotă nişte sendvişuri. M-am dus înapoi la baie, am făcut un duş şi apoi m-am îmbrăcat încet, ca un bătrân nebun sau bolnav, oricum… Am constatat că nu îmi vine o pereche de pantaloni pentru că m-am îngrăşat, m-am chinuit să îi tot trag pe mine, dar nu mergea. Simţeam cum cedez nervos şi creierul îmi devenea din ce în ce mai cald. Am început să urlu şi să înjur exact ca un animal hăituit şi torturat. Am aruncat pantalonii pe undeva prin cameră şi am căutat unii de care ştiam că îmi vor veni sigur. Ce jalnic, nu? Când am ieşit din casă era să scap cheile pe jos. Am mers pe stradă cu capul în jos, cu privirea într-o parte şi cu paşi de copil retard, pregătit să gem sau să mârâi dacă cineva încerca să iniţieze o conversaţie cu mine. Deci cred că arătam exact ca un om bolnav psihic. Sincer! La un moment dat, după ce mi-am terminat mărul, acesta a căzut pe jos de la sine, pentru că eu nu mai conştientizam existenţa tomberoanelor. Am ajuns la autobuz, în care am dormit spânzurat de bară, în picioare. Din cinci în cinci minute mai deschideam ochii şi nu ştiam unde sunt, crezând că cineva vrea să mă omoare… sau se petrece ceva gen o conspiraţie. :/

Am schimbat autobuzul şi m-am urcat într-un troleu în care puţea a iuţeală, a brânză iute. Şi ştiţi de ce? Pentru că nimeni nu deschidea geamurile. Am avut atunci revelaţia că românul este un împuţit de la mama natură. Un ordinar care preferă să stea în propria putoare (şi a altora) decât să respire o gură de aer curat. Un nesimţit care nu are chef să întindă mâna până la geam pentru a îl deschide. Am rezistat un timp, după care efectiv mi-a venit să vomit şi am desfăcut eu nervos un geam. Desigur, am fost întâmpinat de privirea scandalizată a unui moş cu ochelari de soare cu ramă maro şi cu o bască pe cap. “Nu te lua de mine, tataie, că nu se ştie cum reacţionez!” Parcă m-a auzit şi nu a zis nimic.

Am coborât din troleu şi m-am dus la test. Pe care am reuşit să îl fac bine. M-am “descurcat”, după cum zice mioriticul. Apoi…. am mers la Andu şi am băut o bere şi am tras un fifa 2007. Chiar obosit praf, am reuşit să fac o figură frumoasă şi i-am dat 3-2. :) Yeeeyy!!!

După care…. am fost la ecole ca să vedem caseta cu conferinţele la care dădusem eu note săptămâna trecută. Desigur, notele au fost altele decât cele pe care le-am preconizat eu şi cel mai mult mi-a plăcut argumentarea cu care au fost puse. Mda… mulţumesc, doamna profesoară. O explicaţie mai elocventă a greşelilor efectuate în exerciţiu nu îmi putea oferi nici Galileo Galilei! Mă simt atât de bine că înţeleg mecanismele comunicării cu presa atât de îndeaproape, încât îmi vine să fac un memoriu la Ligă pentru proslăvirea facultăţii! :/ Mda… dar, desigur… ce contează nota? Fuck it! :)

Am ajuns apoi acasă, unde m-am culcat direct în sufragerie, îmbrăcat, ca un beţiv ordinar. M-am trezit peste vreo trei ore şi v-am găsit aici (în faţa monitorului) pe voi, cititorii mei minunaţi şi probabil plictisiţi. :)

Acum… dilema acestui lung şir de elucubraţii cotidiene….

Is it all worth it??? (traducere: Merită totul?)