Violenţa a fascinat specia umană dintotdeauna, filmele violente din ziua de azi fiind o glumă în comparaţie cu realităţile din Antichitate sau din Evul Mediu. Atrocităţi se comit însă şi în zilele noastre, dar nu cred că se doreşte ca masele să fie foarte informate pe astfel de subiecte.
Hai să luăm însă iubirea pe care o purtăm copiilor, dar mai ales celor mici, pruncilor, şi să o confruntăm cu violenţa sângeroasă. Rezultă “Masacrul Inocenţilor” (accesaţi pentru mai multe informaţii), o temă care a fascinat istorici, clerici şi artişti de-a lungul timpului. Este vorba despre masacrul ordonat de regele Irod în momentul în care acesta a aflat de la cei trei magi că “Regele Evreilor”, Iisus, îl va detrona. Simţindu-se ameninţat de această profeţie a ordonat ca toţi copiii de sex masculin din Bethleem, de la vârsta de doi ani de zile în jos, să fie ucişi. Liturghia bizantină ne spune că au fost ucişi 14.000 de prunci, un text sirian vorbeşte de 64.000, iar “Enciclopedia Catolică” afirmă că la dimensiunile oraşului în acele vremuri nu poate fi vorba de mai mult de 20 de copii ucişi. Autenticitatea infanticidului este, deci, pierdută în negura istoriei, evenimentul fiind totuşi precizat în Biblie în Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 2, 16 cu 18:
16. Iar atunci când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Bethleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
17. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
18. “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.
Să revenim însă la ideea de la care am pornit. Reprezentarea în artă a “Masacrului Inocenţilor” este cu adevărat fulminantă. Tema este abordată în pre-Renaştere, în Renaştere, dar şi în manierismul reformist. Fiind marcat de luptele sângeroase între catolici şi protestanţi, începutul secolului XVII a “chemat” artiştii către astfel de teme puternice precum “Masacrul Inocenţilor”.
1. Guido Reni (1575-1642) 2. Peter Paul Rubens (1577-1640) 3. Nicolas Poussin(1594-1665)
4. Cornelius van Haarlem (1562-1638) 5. Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569)
6. Giotto(1267-1337) 7. Duccio di Buonsiegna(1255-1319) 8. Matteo di Giovanni (1451 – 1500)
6.
7.
8. ![]()
Şi existenţialistul Albert Camus foloseşte puterea infanticidului ordonat de Irod în romanul său din 1956, “Căderea“. Personajul principal al romanului argumentează că Iisus a acceptat să fie răstignit simţindu-se vinovat de moartea acelor copii nevinovaţi ucişi de Irod. Masacrul Inocenţilor este comemorat în Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană, cea Luterană, precum şi în Biserica Ortodoxă. Pe 29 decembrie are loc sărbătoarea ortodoxă şi se numeşte “Sfinţii 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuviosul Marcel şi Tadeu Mărturisitorul”.
După cum putem observa mai sus, scena a fost ilustrată în diferite maniere, păstrând însă o forţă extraordinară prin dinamismul şi esenţa fiecărei variante. Nu sunt încă informat în ceea ce priveşte o transpunere modernistă a evenimentului, dar sunt tare curios cum ar arăta aceasta. Încă ceva interesant mi se pare faptul că unii pictori au fost atât de impresionaţi de scenă, încât au pictat-o de două ori – van Haarlem şi Reubens.
Revenind la cele spuse la începutul textului, mi se pare entuziasmantă şi revelatorie fascinaţia oamenilor, mai ales a artiştilor, pentru violenţă şi puterea pe care aceasta o impune psihicului uman prin artă. Efectele moderne ale violenţei ilustrate nu sunt, deci, un concept nou, singura diferenţă fiind tehnologia, care impune comunicare de masă. Oare cum vor arăta opere de artă din viitor despre “9/11″, de exemplu? Vor exista opere de artă pe astfel de teme? Vor mai exista opere de artă în general sau totul se va dilua în cultura pop?
Voi încerca să abordez o întrebare dificilă în următorul post de la această categorie: Se mai simte nevoia de artă convenţională în secolul XXI? (Va supravieţui aceasta?)
*Scuze pentru paginarea neinspirată. Momentan nu ştiu mai mult. :)
Mihnea 14:06 p06 on iunie 5, 2007 Permalink
Usor chestionabil conceptul de arta conventionala – totusi incepe sa se simta acel shift spre ceea ce momentan numim ‘neconventional’.
Imagineaza-ti ca artistii contemporani cauta ca transpunerea unei atrocitati de o asemenea magnitudine sa fie cat mai violent si realist portretizata – iar cu ajutorul progreselor tehnologice, mare mirare n-ar fi sa putem “retrai” virtual intamplarile de pe 11 septembrie, sa zicem, direct de la etajul 73 al primului turn.
kenvelo 14:06 p06 on iunie 6, 2007 Permalink
“Masacrul inocentilor” e o inventie strălucită, nefiind consemnat documentar nici măcar de Flavius Josephus. Câţi dintre cei care se prosternează în faţa crucii ştiu că Irod a murit cu 4 ani înainte de naşterea lu Isus???
Goriulian 14:06 p06 on iunie 6, 2007 Permalink
@ Mihnea – Hmm… interesant. Sa stii ca pe acolo se merge. Adevarul e ca tendinta asta (a shocului) creste din ce in ce mai mult – in toate domeniile. Vezi moda, advertising, etc.
O sa incerc sa ma documentez cu privire la conventionalitatea / neconventionalitatea artei pentru ca simt ca u might have a point there. Dar psihic simt nevoia sa fac o diferenta clara. :) Oricum, prefer sa admir un tablou decat sa intru in peisajul virtual. Imi antreneaza mai mult imaginatia, deci imi tine creierul fresh. :)
@ kenvelo – Am citit ca Josephus nu il confirma, dar despre asta cu 4 ani inainte de nasterea lui Iisus (cu doi de “i” :) ) nu stiam. Nu stiu daca e inventata, dar are o putere de brand extraordinara, mai ales in arta, nu doar in religie. Oricum sunt multe mituri religioase care s-au prelungit in arta, apoi in publicitate. Asta ar fi un subiect interesant de studiat.
Mihnea 14:06 p06 on iunie 6, 2007 Permalink
Discutia cu antrenamentul imaginatiei e veche de cand lumea – nu mai apar si acum conflicte apropo de carti vs filme? Cartile iti dau frau liber imaginatiei – te lasa pe tine sa construiesti peisajul, si sa intuiesti decorul, etc – pe cand filmele iti redau o poveste pe care (mai) greu iti vine sa o reconstruiesti, avand in vedere ca ti s-a dat totul pe tava.
Cam acelasi lucru…
Goriulian 14:06 p06 on iunie 6, 2007 Permalink
@ Mihnea – Da, claaar! Adevarul e ca am spus o banalitate. :P Dar simt nevoia sa o repet… simt nevoia sa savurez “the old-fashioned stuff” cat timp ma mai pot bucura de ele. De exemplu, am pick-up acasa si, din cand in cand, ma apuca pandaliile si il instalez. Nu se compara cu nimic! …
Legat de asta cu filmele, chiar zilele trecute vorbeam cu niste colegi despre filme mai bune decat cartile si carti mai bune decat filmele si am ajuns la concluzia (DUH!) ca filmele nu au sanse in fata cartilor i n general. Exista insa si contra-exemple destul de puternice. Eu am niste pitici pe creier mai ales cu “Dune” si cu “Cel mai iubit dintre pamanteni”, doi carti geniale, la care ecranizarile sunt destul de penibile. Tu stii cat ma bucura asta? Pentru ca nu imi rapeste libertatea de a visa. De exemplu, la “Lord Of The Rings” am citit cartea dupa film… yuuck! :)