Cel mai frumos final de film din cinematografie

Fac ce fac şi mă întorc la Chaplin pentru că simt că e autentic, că pot să îmi trag seva din geniul său creativ. Simt că oricâte omagii i-ar fi acordate, tot nu ajunge.

Se spune că scena finală din filmul “City Lights”, scris, regizat şi compus de Chaplin în 1931 este cel mai bun final din istoria cinematografiei. Tot Sir Charles a jucat şi în rolul principal şi a compus şi muzica. Deşi a fost lansat în plină cădere a filmului mut, filmul a înregistrat un succes remarcabil, fiind considerat instant un clasic.

Subiectul îl transpune pe Chaplin în rolul său de suflet, Vagabondul (metaforă a libertăţii totale şi a eternei promisiuni), care se îndrăgosteşte de o florăreasă oarbă. Fata îl confundă cu un milionar şi acesta simte nevoia să facă ceva pentru a o ajuta să îşi reia vederea. Jucându-şi rolul, îşi ia până la urmă o slujbă la un milionar adevărat, pentru care luptă un meci de box sau mătură străzile – totul pentru a strânge banii necesari pentru operaţia fetei. În final, primeşte banii din întâmplare de la milionar, dar printr-o întâmplare nefericită se presupune că i-a furat şi este închis, însă nu înainte de a da banii fetei.

Sfârşitul, după cum am spus mai sus, este considerat de o claritate şi frumuseţe rară în cinematografie. Vagabondul se întâlneşte cu fata vindecată la o florărie şi aceasta îl recunoaşte după atingerea mâinii întrebând: “Tu?”. “Da” răspunde Vagabondul emoţionat, ruşinat, mândru şi plin de devotament şi iubire. “Acum vezi?” o întreabă pe fată, iar ea îi răspunde: “Da, acum văd.”

Iată şi scena:

Alte păreri:

Orson Welles – “City Lights” – filmul preferat

Stanley Kubrick – top ten – locul 5

Andrei Tarkovsky – top ten – locul 5

Woody Allen – cel mai bun film al lui Chaplin

Posterele de lansare a filmului mă fascinează. Take a look. :)

                                  

Puteţi găsi una dintre melodiile de pe coloana sonoră, care se numeşte chiar “City Lights”, compusă, desigur, de Charile Chaplin, în “cutia neagră” (scroll în jos).

Acum… părerea mea… mai are rost? Cred că imaginile vorbesc de la sine. Este, fără îndoială, un sfârşit perfect, atât prin naturaleţea jocului, cât şi prin profunzimea scenei. Nu cred că se poate ajunge la o puritate emoţională mai mare în cinematografie şi, dacă cineva avea dubii că arta de a face filme nu etse o artă, sper că au fost spulberate. Sincer să fiu, ce mă atinge pe mine este în primul rând corelaţia dintre muzică şi expresia feţelor – jocul actorilor. Aş vrea să ajung să fac şi eu într-o zi ceva atât de nemuritor, precum este “City Lights” şi mai ales finalul filmului, care pur şi simplu te scoate din timp.