Alter – Tony Soprano ego?

Mi-am luat toate sezoanele din “The Sopranos” şi am început să devorez serialul. Cred că e prima oară când mă uit la un serial şi abia aştept să văd ce se întâmplă în episodul următor. Perspectiva asupra mafiei italiene din New Jersey este atât de realistă, atât de plină de semnificaţii încât pur şi simplu mă uimeşte. Personajele sunt finisate cu atâta precizie şi scenariul e excelent, chiar dacă auzi “fuck” de nu ştiu câte ori pe episod. Atmosfera din “Godfather” şi “Goodfellas” parcă e amestecată într-un mixer din care a ieşit ceva atât de concret, atât de dinamic.

Problema mea (nici măcar nu îmi dau seama dacă e o problemă) este că mă fascinează Tony Soprano. Tony Soprano e mult mai mult decât un simplu mafiot. Ştiu că poate spun banalităţi sau prostii, dar simt că am foarte multe în comun cu Tony Soprano. Da… cred că e momentul în care puteţi să începeţi să râdeţi. :)

În primul rând e mereu nemulţumit şi iritat. Are un zâmbet cretin sau pervers câteodată, foarte derutant. Nici nu ştii dacă e supărat sau vesel. Are numai replici sarcastice şi glume savuroase. E un tip violent, impulsiv şi hotărât, un bărbat adevărat… ca să zic aşa. Pe de altă parte, e un tip sensibil cu valori foarte înalte: familie, prietenie, onoare. Are demnitate şi respect pentru cei care îl merită şi spune totul verde în faţă. Se luptă cu el însuşi ca să fie o persoană mai bună, iar la şedinţele cu psihiatrul îmi arată din plin lupta asta între “good Tony” şi “bad Tony”. Ţine la tradiţii… mănâncă numai mâncare italienească… Dar omoară oameni şi îi schilodeşte pentru bani ce i se “cuvin”. E un “animal de pradă”, adaptat junglei în care trăieşte…

Acum… problema e… de ce îmi place atât de mult Tony Soprano şi de ce simt că am lucruri în comun cu el când de fapt nu există absolut nicio legătură între noi doi. De ce mă identific cu un mafiot cu probleme emoţionale dintr-un serial? Vreau să fiu ca el? E vreun model pentru mine?

Mă simt exact ca la 10-12 ani când aveam un super erou preferat şi aşteptam să văd ce face, îi admiram fiecare mişcare… modul în care vorbea, cum îşi “administra” relaţiile cu cei din jur. Eroul meu preferat era Batman! Îmi amintesc şi acum când tata mi-a adus două figurine cu Batman din Canada, cu care mă jucam toată ziua. Şi cum stătea în desene animate sus pe o clădire şi supraveghea oraşul ca o fantomă întunecată.

Ce au în comun Batman şi Tony Soprano? Cred că încep să îmi dau totuşi seama… când eram mic nu îmi plăcea niciodată să fiu în tabăra “vardiştilor” sau a “cowboy-ilor” (the good guys). Mereu voiam să fiu bandit, răufăcător. Mereu atracţia asta pentru the dark side, pentru dualitate, pentru lupta cu tine însuţi, cu proprii demoni! În şcoală nu îmi plăcea să mă bat pentru că mi-era frică, dar mereu veneau ai mei pe la şcoală din cauza bătăilor aproape săptămânale. Ce înseamnă un copil “bătăuş”? Ce ajunge un astfel de copil?
S-a dovedit că nu sunt chiar aşa de “bătăuş” pentru că în liceu m-am calmat, dar mereu am simţit aşa o furie interioară pe care nu puteam să o manifest. Eram prea matur ca să mă mai bat pe holurile şcolii. Agresivitatea se tratează cu sport sau cu sex… Oare? Oare de ce îmi amintesc acum de chestiile astea când îl văd pe Tony Soprano? Simt că am îmbătrânit? Vreau să comunic cu “copilul din mine” aşa cum face el? What the fuck IS this???

Vorbeam zilele trecute de violenţa psihică, dar de ce mă fascinează cum Tony bate câte un idiot care nu îi plăteşte datoriile? OK… sunt o victimă a experienţelor vicariale, dar chiar aşa de mult? Încât să ajung să mă gândesc la propria dualitate în ceea ce priveşte binele şi răul?

De fapt… eu nu sunt deloc ca Tony Soprano. Sunt foarte calm şi civilizat printre oameni. Unii ar putea să mă ia chiar de pămpălău… Dar parcă aşa, dintr-o dată, mi-a revenit atmosfera aia de cartier sau de şcoală generală în cap în care toţi ziceau că “au spate” sau că se duc la “scandal”… Simt că revin uşor uşor la stadiul de semi-primată…

Poate ar trebui să nu mă mai uit la serial şi să revin la propria viaţă. :) Dar sunt atât de curios ce va face Tony mai departe. Care e următorul castron cu spaghete pe care îl va sparge nervos în timpul mesei? Care e rumătoarea glumă proastă? Cineva mi-a spus recent că scriu copilării aici, dar cred că tocmai mi-am găsit psihiatrul. Propriul blog. Oricum e cool să ai şi psihiatru şi blog!

Deci… am sau nu ceva în comun cu Tony Soprano? E o nevoie de un alter-ego macho, mafiot, care face ce vrea? Da chiar! Pe bune acuma!

Care e eroul vostru preferat acum? Aveţi unul? Dacă nu, care era atunci când eraţi mici? (Răspundeţi, vă rog! Şi fetele! :) )

Nu am reuşit niciodată să suport super-eroii ăia buni, care sunt imaculaţi. Sunt atât de falşi! Superman e atât de fals! Nu păţeşte mai nimic şi e speriat să nu îl depisteze Lois Lane! Ce idiot! Pe bune acuma… Nu are vreo dramă intensă! Nici nu se compară cu Batman! Ăla da super-erou! Mda… ştiu… eu sunt genul care când citea “Legendele Olimpului” ţinea cu eroii, nu cu zeii.
***Vă rog să mă iertaţi pentru acest post… e ora trei dimineaţa şi m-am uitat la un sezon întreg azi. Trebuia să scriu ceva despre asta. :)

***Nu! Tony Soprano nu este un Ilie Moromete în propriul context dacă v-aţi gândit la asta! Eu m-am gândit, dar nu cred că este. Sau sper. :)

Câteodată obosesc şi îmi doresc câteva crâmpeie de “normalitate”. Îmi doresc să am o minte curată care să îmi permită să mă comport “normal” cu cei din jur.

Câteodată mă satur de figuri, de aşa-zisele drame pe care eu sau cei din jur le avem, când de fapt nu avem nici pe dracu. Suntem nişte copii răsfăţaţi cu pretenţii că au înţeles lumea şi că acum pot face ce vor ei.

Câteodată mă doare capul doar când vorbeşti cu mine pentru că pur şi simplu nu mai am chef să îţi aud lamentările şi aruncările cu rahat în ceilalţi. Nu vreau nici să îmi spui că lucrurile sunt “ok”. Vreau să fii realist, să fii motivat, optimist şi carismatic. Chiar dacă nu ai aşa ceva!

Câteodată îmi vine să vomit pe depresia ta şi pe tot ce nu poţi să îmi comunici pentru că ai “întuneric înăuntru”. Vreau să îţi asumi mizeriile pe care le facem şi să îţi accepţi sufletul schilodit. Vreau să mă vezi pe mine cum te văd şi eu pe tine, adică să mă dai jos de pe piedestalul ăla stupid unde m-ai pus şi să mă laşi să merg desculţ prin praf.

Câteodată îmi vine să tac şi să mă uit la tine, să rânjesc ca un imbecil şi să îmi golesc creierul în timp ce tu îţi joci rolul inert şi spui că vrei să faci ceva. Dar, crede-mă, când vrei să faci ceva, o faci, nu o spui!

Câteodată privesc în gol nu pentru că am un rol de jucat sau pentru că e “cool” să fii “pustiit”, ci pentru că pur şi simplu am obosit să mă gândesc la tine. Am obosit să caut soluţii, să construiesc scenarii, să acordez sentimente şi atitudini. Vreau să mă laşi să respir. Şi poate ar fi cazul să respiri şi tu…

Câteodată spunem numai prostii şi nu facem nimic din ceea ce intenţionăm să facem. Trăim degeaba şi irosim secundele fără niciun fel de remuşcare, fără să realizăm cât de mult pierdem. Ne împleticim în gesturi ritualice, în clişee şi ajungem să spunem ce vrem abia în oglindă. Poate nici acolo.

Am obosit să fiu altcineva pentru voi.

Am obosit să fiu altcineva pentru mine.

Cei care spun că se cunosc pe sine, că ştiu cine sunt mă scot cel mai tare din sărite. Iar cei care îmi spun că mă cunosc pe mine mă scot şi mai tare din sărite!! Nu poţi să mă cunoşti pentru că nu eşti în mintea mea! Şi nu vei fi niciodată!

Aşa că… voi rânji în continuare imbecil la tine, aşteptând un şoc sau o replică inteligentă. Dacă ai de gând să mi-o spui vreodată…

Violenţa indispensabilă

Starea narcotică… alternată de pusee de violenţă incontrolabilă. Cam aşa aş putea descrie muzica mea preferată.

Recomand W.A. Mozart – “Confutatis” din Requiem pentru a înţelege principiul muzical.

Nu îmi place muzica monotonă. Prin monotonă înţeleg la fel de liniştită sau la fel de agresivă pe toată durata melodiei. Muzica trebuie să îţi dea impulsuri, ca orice altă operă de artă. O pictură fără violenţă cromatică sau simbolică nu mă face să simt cât vreau.

Pentru că vreau adrenalină. Vreau să te simt cum mă duci pe aripi, în nori, iar apoi mă arunci de acolo. Nu pot să accept o existenţă monotonă pentru că aş muri – moartea spiritului este mai gravă decât moartea fizică… după părerea mea.

Câteodată mă întristează şi mă bucură simultan superficialitatea şi lipsa de esenţă a persoanelor din jur. Foarte puţini dintre noi reuşesc să simtă pulsul vieţii, să îşi dorească mereu mai mult, să nu fie mulţumiţi niciodată. Nu e uşor să fii veşnic nemulţumit.

Dar cum aş putea să trăiesc dacă totul ar fi perfect? Cum aş putea să savurez romantismul irosirii dacă aş fi fericit? Trebuie să refuz mereu fericirea şi împlinirea ca să pot să mă bucur de ele în fragmente cât mai mici.

Muzica seamănă foarte mult cu viaţa. Momentele limită, imprevizibile şi violente din perspectiva schimbării implicate sunt cele mai aşteptate. Miracolul provocării este atât de dorit pentru că doar viaţa trăită pe muchie, în pericol, îţi poate aduce satisfacţie. Desigur, momentele narcotice predomină… întrebările, senzaţiile, planurile, fredonările, rolurile…

Nu pot să ascult muzică ce nu mă face să simt că trăiesc. Pot doar să o aud…

Nu pot să accept liniştea doar pentru că e comodă. Pot doar să o refuz.

Nu pot să mă accept pe mine doar pentru că sunt eu. Trebuie şi pot să mă schimb. Zi de zi.

Disfuncţii comportamentale, psihologice… personalitate histrionică, egocentrism, cameleonism, paranoia, extremism.

Care este disfuncţia ta preferată? Sau eşti un om “normal”? Ce păcat… :)

Narcotismul este cheia supravieţuirii, iar violenţa este singura cale de a trăi cu adevărat. Nu vei putea niciodată să simţi că trăieşti fiind liniştit. Nu vei putea niciodată să simţi că te joci cu viaţa fiind “fericit”, comod… Trebuie să faci linişte doar ca să aduci furtuna. Nu vei putea niciodată să te împlineşti pentru că nu trebuie! Este un sacrilegiu faţă de condiţia ta de om.

Eu unul prefer violenţa psihică. Îmi place să îmi autodistrug psihicul pentru a-l reface mereu şi mereu. Nu suport să fiu echilibrat şi sigur pe mine prea mult timp pentru că simt că devin inutil propriului eu. Îmi place să am conflicte, să mă cert cu oameni, să am remuşcări, să simt că simt ceva, să simt că rănesc, că sunt rănit… nu pot să trăiesc în linişte pentru că menirea mea este haosul. Învăluit în narcotismul atât de iubit.

Cred că pot să fac şi o analogie sexuală aici… Mereu începe şi se termină tandru… preludiu şi post-preludiu: îmbrăţişări, sărutări blânde, liniştea dinaintea furtunii. Pentru a culmina cu animalitate dezlănţuită. Momentele în care se poate spune că “faci dragoste” nu au absolut nicio legătură cu acele momente în care simţi că abandonezi orice formă de raţiune şi că eşti unul şi acelaşi organism cu persoana cu care faci sex. Acolo se degajă o stare de violenţă extremă. Nu orgasmul este important, ci drumul până la el. Orgasmul este, de fapt, cel mai neplăcut moment pentru că funcţiile raţionale îţi revin aproape instantaneu. Nu mai eşti pe acea falie de fiinţă pură, incontrolabilă.

Simt acelaşi lucru cu muzica. Aşa că vă sfătuiesc să ascultaţi muzică bună, care vă dă o palmă peste faţă, nu melodioare care să vă adoarmă. Şi-aşa suntem adormiţi în cea mai mare parte a zilei.

Bani, Sex şi Mâncare – Mai vrei ceva?

E vară şi mă doare. Mă doare capul. De la atâţia nervi. Nu înţeleg de ce sunt atât de irascibil vara. De la căldură? De la mirosurile de pe autobuz? De la oamenii din jur? Sau de fapt am eu o problemă care nu are nicio legătură cu exteriorul?

Încerc să mă abţin de la reacţii agresive şi, în loc de asta, fac glume proaste. Pe care, desigur, nimeni nu le gustă.

Câteodată când văd un om foarte bătrân, zbârcit, cu părul alb, parcă văd moartea lângă mine. Simt nu doar că voi ajunge şi eu ca el, dar îmi dau seama că el va muri în curând şi acelaşi lucru mă aşteaptă şi pe mine. În acel moment mă revolt şi încep să urăsc existenţa asta finită! Apoi mă calmez şi încep să o iubesc. Pentru că realizez cât de scurtă e… urmează plăcerea replicii “viaţa e frumoasă pentru că e scurtă” şi începe euforia “carpe diem”. Dar dacă clipa e de rahat?

Dacă nu îmi place? Ce fac, o aştept pe următoarea? Şi dacă următoarea e la fel, aştept următoarea viaţă? A… am uitat! Mă scuzaţi! Ne aşteaptă mântuirea după colţ. Tot ce trebuie să facem e să fim buni. Buni la ce, la tenis de masă?

Tot ce facem (cred că am mai spus asta o dată) este pentru clipa următoarea. Prospectiv. Mănânc puţin azi ca să slăbesc mâine. Slăbesc mâine ca să arăt bine poimâine şi arăt bine ca să fiu SEXY răspoimâine. Învăţ azi despre biologie ca să învăţ mâine despre publicitate pentru că răspoimâine voi avea nevoie de nişte bani. De ce voi avea nevoie de bani???

Păi să vedem: casămasă, maşinăvilăpiscină, familiecăţelpurcel, încredere în sine… fericire!?!?!

Încredere în sine. Ce ne dă încredere în noi? Succesul? Banii? Femeile / Bărbaţii?

What the fuck is the winner spirit? Îţi propui să câştigi şi reuşeşti… e atât de uşor şi în acelaşi timp atât de greu… ce frumos! Ce paradox mioritic! Iubesc paradoxurile mioritice! :|

Cel mai stupid mă simt când îmi dau seama că în loc să îmi pun întrebări mai bine m-aş adapta la ritmul de viaţă zoologic care ni se serveşte şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl îmbrăţişăm fără dureri prea mari de cap. Mă uit în jur şi îmi dau seama că nu îmi place prostia… de fapt chiar o urăsc.

Şi realizez că totul este de fapt o luptă pentru putere în care trebuie să fii cât mai abil, să joci după cât mai puţine reguli şi să calci pe cât mai multe cadavre. Şi uneori proştii câştigă. De fapt de foarte multe ori… proştii câştigă. Ce câştigă? BANI!

Se mai reduce la altceva existenţa noastră? Decât la bani? A da… mâncare, sex… corect! Uitasem!

SEX!!! Poţi să stai fără sex? Toată lumea o face. Ce e, ţie nu îţi place sau ce? Nu vrei să o faci în locuri publice? Nu îţi plac uleiurile, costumele speciale, aromele de banană? Nu te simţi bine în compania perverşilor? Mă tem că va trebui să te adaptezi. Dacă eşti deja, cu atât mai bine. Înseamnă că ştii despre ce vorbesc. Îţi place mult să faci sex. Pentru că te simţi bine şi pentru că e cool. E cool să te *uţi. “Hai, ne *utem?” – A devenit deja o replică atât de dulce… simţi cum te scalzi în propria animalitate călduroasă doar când o rosteşti. Băieţii întreabă mereu despre o fată pe care nu o ştiu: “se *ute?” Fetele între ele: “Te *ute bine?”

:|

Mda… altceva… mâncare!

Mie îmi place la Pizza Hutt! Pentru că mă simt bine că pot să mănânc acolo când am bani! Simt că am bani dacă mănânc acolo, serviciul e excelent, iar pizza e delicioasă! Sunt un român care se simte aristocrat la Pizza Hutt! Jalnic? Scabros? Hilar? Nu neapărat. Doar mioritic.

Sarmale! Mămăligă! Ostropel! Mici! Cârnaţi! Mac! KFC! Sheriff’s! Fornetti! Tip-Top! Pizza Hutt! Mâncare şi iar mâncare! Coşuri pline ochi la Carrefour! Românii vor să mănânce toată Europa! De fapt de-aia am şi intrat în U.E. Pentru că ne e foarte foame. Vrem să compensăm anii de “privare” din timpul comunismului. Stăteam la cozi pentru o pâine pe care o mâncam cu biftec sau salam de soia, iar acum ne doare încă sufletul… Vrem să ştim totul despre mâncare pentru că vrem să mâncăm tot! Când vorbim cu cineva care vizitează o ţară străină nu se poate să nu întrebăm despre mâncare. Cel mai mult mâncăm însă de sărbărtori. Esenţa religiei ortodoxe (atât de pură şi de statornică – atât de ORTO, dar şi atât de doxă) este MÂNCAREA!

S-a născut Mântuitorul:

- piftie, tobă, cârnaţi, şorici, salată de boeuf, murături, ţuică, portocale (încă sunt asociate cu Crăciunul)

A murit Mântuitorul:

-  ouă, drob, brânză, vin roşu, mici şi bere de-nviere e mereu plăcere, sarmale and the fucking list can go on and on.

Şi apoi vin ştirile:

Doi români au fost spitalizaţi în stare gravă deoarece AU MÂNCAT PREA MULT!!!

În fiecare an! Au mâncat sau au băut prea mult. Pentru că sunt atât de ortodocşi. Mai ales docşi! Că după ce dau colţu nu mai sunt orto. Sunt orizontodocşi.

Cam asta e tot. Pentru azi… gata… m-am calmat. :)

Trippin’ Trip

bere

bagaje

duş

Alina

maşina

banane

iar bere

Râmnicu Vâlcea

toaletă Mac

străzile ca în San Francisco şi Monumentul

“Simpatico”

“valiza” cu G – 1-0 pt. mine

Tico alb

Comanca land

întuneric

casa memorială a lui Tarzan

întuneric

stele multe

grătar

foc de tabără

bere şi vin

Andu urlă

gimme some suga’

more suga’

somn

mistreţ

cald în cort

bere

baie în râu

vin şi bere

pădure

people

multe corturi

francezi

Poitiers

grătar!!! (foame!!!)

ţigări

the alarm joke

bere (prea multă!)

Europolis :|

trip… la nivel astral

trip – batland!

PANICĂ!

foc de tabără mare – oameni mulţi – panică!

somn în cort – trip intermitent (still panică)

cald în cort, soare, still trippin’

bere

baie în râu (mai rece)

pădure

tequilla

the alarm joke again

curăţenie

bagaje

au revoir

maşina de nuntă

Râmnicu Vâlcea – mall – KFC – patru chifle gratis!!! :)

banane

ţigări

tequilla caldă (seamănă cu ţuica fiartă deci e bună)

back in fuckin Kansas

duş

Sopranos

Am uitat ceva?

Gorinews – Pauză de trei zile

Voi avea o mică problemă de astăzi până luni, aşa că ne mai auzim abia luni. Promit să revin cu ceva interesant. Până atunci, have a nice weekend!

Jimi sau Jimmy?

Jimi

Jimmy

Sincer, eu unul, chiar nu pot să aleg. Dar pot să spun că mi se par cei mai buni chitarişti din toate timpurile. De departe! Dacă aş alege unul, simt că l-aş nedreptăţi pe celălalt. Păcat că Hendrix a murit la 27 de ani şi a fost activ doar patru ani.

“Bloggeri şi scriitori” de la faţa locului

Deşi mi se făcuse foarte somn şi moţăiam pe pat cu lumina aprinsă şi muzica mergând, nu am reuşit să adorm şi am revenit la computer. Nu pot să dorm cum trebuie pe căldura asta.

Am fost la dezbaterea organizată de Asociaţia Consumatorilor de Media în club A astă-seară (de fapt aseară – acum e 1:15). Tema – “Bloggeri şi scriitori” – a fost discutată, printre alţii, de Adrian Ciubotaru, Cristi Greger, Andrei Roşca, Ioan T. Morar, Tudor Octavian şi Miruna Vlada. Cer iertare celor pe care i-am uitat.

Trebuie observat în primul rând că nu mai este vorba de o dezbatere conflictuală sau cu potenţial conflictual (“Bloggeri vs. politicieni” şi “Bloggeri vs. jurnalişti”), ci mai degrabă de o colaborare. Cu toate acestea, ca la orice dezbatere, s-au născut discuţii în contradictoriu mai mult sau mai puţin aprinse pe tema calităţii şi valorii culturale a blogurilor. Mi-e mai uşor, totuşi, să enumăr schematic câteva puncte atinse:

- blogging-ul literar poate fi numit o “literatură în timp real”, cu o tendinţă de autenticitate sporită datorită lipsei de editare

- blogul este o platformă de comunicare care nu schimbă scriitorul şi nici cititorul (în ciuda iluziei create de schimbarea tehnologică)

- scriitorii “convenţionali” sau “tradiţionalişti” au tendinţa de a investi cartea (în forma ei fizică) cu o doză de afectivitate caldă, mitică, însă ei sunt obligaţi (din punctul meu de vedere) să conştientizeze migraţia publicului pentru care scriu şi să îl urmărească în mediul online

- un blog nu poate fi pus niciodată pe plan egal cu o carte (sunt două lucruri total diferite), însă eliminarea treptată a industrie de tipărire în favoarea celei digitale nu lezează în niciun fel calitatea unui produs cultural

- democratizarea culturii (deja celebrele autostrăzi ale informaţiei – Internetul) nu este un lucru negativ; accesul maselor la cultură nu înseamnă coborârea acesteia din urmă, ci ridicarea maselor

- conceptul de elită intelectuală nu este pus în pericol de fenomenul blogurilor – aceasta trebuie doar să îşi schimbe treptat platforma de comunicare pentru a fi în pas cu ritmul economic, social şi mai ales tehnologic

- criteriile de calitate se aplică exact în acelaşi stil pentru un blog cum se întâmplă şi pentru o carte

Da… probabil s-au mai discutat multe alte lucruri, însă cam atât am reţinut eu. S-ar putea să fi reţinut numai ce mi-a plăcut, dar sper să nu. :)

THE MAIN IDEA IS:

Cultura a devenit (de ceva timp) un produs. Un produs presupune o piaţă, un public (consumator), o dinamică. Evoluţia mediului online în defavoarea suporturilor media “clasice” NU reprezintă regresul culturii. Calitatea unui text scris este afectată de suportul de susţinere într-o măsură infimă, deoarece persoana care scrie rămâne aceeaşi. La fel ca şi cea care citeşte. Simt nevoia să repet şi ce am spus la dezbatere şi mă gândesc din ce în ce mai des la asta – eliminarea spaţiului nu este un aspect negativ!

Second Life nu este o conspiraţie a “maşinilor” împotriva speciei homo sapiens. Blogosfera nu este un vortex dezlănţuit care vrea să ne mănânce copiii şi, eventual, ziarele.

Internetul chiar aduce democraţie – prin libertatea la informare şi acumulare. “Ăia cu calculatoarele” nu ne vor răul. :)

În fine. You got the point. Am derapat un pic spre final, dar cred că este absolut necesar să înţelegem că încadrarea unor oameni (chiar dacă ei au nume ciudate gen “Goriulian” şi îşi spun bloggeri) în tabere sau categorii nu este ceva nici foarte corect, nici foarte drăguţ.

*Aştept cu nerăbdare următoarea dezbatere şi ţin să îi mulţumesc lui Horea Bădău pentru invitaţie şi să îl felicit pentru treaba excelentă pe care o face. Doar prin evenimente de genul acesta putem să ajungem la schimbările pe care ni le dorim sau măcar la nişte răspunsuri / întrebări.

Concertul Rolling Stones – A Bigger Bang Band

Am fost aseară la Rolling Stones. Nu aveam cum să ratez cel mai mare concert al anului, poate cel mai tare concert ţinut vreodată în România. Am reuşit să merg la ceva concerte în 2007 (Coke Live, Robert Plant, Rolling Stones) şi mă aşteaptă acum Sziget.

Cum a fost aseară?

organizare (5/10): ca de obicei execrabilă – prea puţine intrări pentru 60.000 de oameni, enorm de puţine tarabe de răcoritoare şi d-ale gurii, prea multe filtre de begesei (un begeseu – un lucrător la BGS) şi jandarmi tunşi chelios şi încruntaţi; ni s-au luat sticlele cu apă ca să ni se vândă altele înăuntru (la fel ca la Coke Live cu brichetele).

sonorizare (7/10): destul de neclară, cu multe momente în care vocea lui Mick Jagger era acoperită de instrumente, mă aşteptam la mai mult din partea inginerilor de sunet

show (10/10): TOTAL! Mick Jagger (63), Keith Richards (63), Charlie Watts (66) şi mezinul Ron Wood (60) au demonstrat că they can still ROCK! Nu ştiu ce au prizat băieţii înainte, dar pentru nişte oameni de peste 60 de ani au o vitalitate extraordinară! Până la urmă, Rolling Stones rămân Rolling Stones chiar şi după 45 de ani de cântat. Ce să vă spun? Dans, muzică, solo-uri de chitară, artificii, totul pe celebra scenă înaltă de 28 de metri. Un element unic a fost desprinderea unei bucăţii de scenă centrală, pe care cântau Rolling Stones, şi mutarea acesteia prin nişte roţi exact în mijlocul publicului.

*Mick Jagger a vorbit jumătate de spectacol în limba română! RESPECT!

performanţă (10/10): Am mai spus şi mai sus că au existat probleme de sunet şi mi s-a părut că la un moment dat chitara lui Richards o ia razna (nu în sensul bun). De asemenea, au fost şi cazuri în care nu înţelegeam ce spune Mick Jagger. Acestea au fost însă momente izolate, pe care le iei în serios doar dacă eşti foarte cârcotaş. Chiar am auzit pe cineva din public care spunea că au făcut un show execrabil în comparaţie cu spectacolele din Vest. Dar nu sunt deloc de acord. Băieţii au fost zei! :) Au cântat aproape două ore la nivel înalt şi s-au mai şi mişcat pe scenă.

playlist (8/10): Spre ruşinea mea, nu am o cultură discografică suficientă în ceea ce îi priveşte pe Rolling Stones, dar pot să vă spun că au cântat: Sympathy For The Devil, It’s Only Rock’n'Roll, (I Can’t Get No) Satisfaction, Brown Sugar, Miss You, You Can’t Always Get What You Want, Paint It Black şi I’m Crazy. A fost un moment într-adevăr special cel în care a cântat Keith Richards două melodii. Am reuşit să vedem şi inelul său cu cap de mort pe ecran! :)

Aşteptam “Angie”, “Anybody Seen My Baby”, “Streets Of Love” şi “Don’t Stop”, dar nu le-au cântat. De aceea le-am pus special pentru voi la Gorivideo, alături de una dintre primele reprezentaţii televizate ale formaţiei, din 1966 – “Time Is On My Side”.

public (7/10):  Ca de obicei, românesc. Înţeleg că media de varstă era peste 40 de ani în tribune, unde stăteam noi, dar … cum să stai, frate, jos la Rolling Stones??? Măcar au aplaudat şi au striga, dar când era vorba de fredonat melodiile împreună cu Jagger, lucrurile se complicau. Foarte mulţi oameni care nu prea avea treabă cu formaţia respectivă, dar veniseră. Nu am nimic cu ei, doar că mi se păreau veniţi direct din discoteca de manele. :) Mă bucur însă pentru fanii adevăraţi, cei care visau în timpul comunismului la un astfel de concert, iar acum au trăit să îi vadă pe Rolling Stones în România. Una peste alta, oamenii s-au simţit bine şi asta contează cel mai mult!

Deşi nu s-ar obţine o medie foarte mare din notele date mai sus, trebuie să recunosc că este cel mai mare concert la care am fost vreodată – Rolling Stones – 60.000 de oameni. Urmează Sziget! :)

Dacă ar fi să fac o comparaţie între cele trei concerte importante la care am fost până acum, punctele forte şi cele slabe ar fi următoarele:

Coke Live:

- atmosferă tare, locaţie cool (pe insulă), două concerte foarte tari (Prodigy şi Incubus)

- organizare foarte lame (trebuia să mergi enorm până acolo, gheretele de bere erau  prea departe de scenă, jandarmii erau foarte nesimţiţi, ni se luau brichetele ca să ni se vândă altele); câteva performanţe sub aşteptări (Vanilla Ice, The Cult)

Robert Plant:

- vocea lui Robert Plant nu se compară cu nimic din ce am văzut până acum într-un concert live – este ceva unic; instrumentişti profesionişti, cu feeling care au avut o performanţă foarte bună
- atmosfera slăbuţă, amplasament aiurea (RomExpo sucks în materie de concerte), organizare stupidă, bazată pe jetoane

Rolling Stones:

- show foarte bine organizat, performanţă impecabilă, implicare mare şi contact permanent cu publicul, vizual unic.

- sonorizare proastă, public sub nivelul formaţiei.

**Alături de cele cinci videoclipuri de la gorivideo, am adăugat şi o poză spirituală şi sugestivă (zic eu) cu cei de la Rolling Stones, precum şi una dintre melodiile mele preferate – “Fool To Cry”. 

Cât de greu e să te schimbi?

Ştii că trebuie. Deşi te lupţi mereu pentru “a fi tu” nici măcar nu mai ştii sigur cine eşti tu. Culorile se amestecă în tine formând adesea mozaicuri haotice sau gri-uri inexpresive. Cu toate acestea, ştii că “trebuie” să te schimbi. Ai renunţat la propria raţiune, la liberul tău arbitru şi ai trecut în cealaltă extremă, lăsându-te modelat de lume.

“E bine aşa. Aşa trebuie să faci!”

“Da, aveţi dreptate, o să încerc să mă schimb…”

“Nu! Să încerci nu e suficient! Trebuie să te schimbi!”

“Da… o să mă schimb… “

De fapt, chiar vrem să ne schimbăm? Ce înseamnă de fapt schimbarea asta? O poate conştientiza cineva cu adevărat? Sau, mai bine zis, o poţi conştientiza în timp ce se petrece sau doar după ce a avut loc? Cât control trebuie să ai asupra ta ca să poţi să conştientizezi nevoia de schimbare şi să o produci natural? Se poate vorbi de schimbare naturală din moment ce o conştientizezi?
Ce fel de om este acela care este pe deplin conştient de persoana sa şi ştie mereu când trebuie să se schimbe şi când nu? Ce existenţă duce el? Mai e vreo plăcere în acest imperiu al controlului, al voinţei de fier? Relaţia dintre libertate şi schimbare mi se pare mereu una antagonică, însă, pe de altă parte, revoluţia înseamnă atât schimbare, cât şi libertate. De ce se declanşează revoluţii în noi? O revoluţie nu e o chestiune de esenţă? Atunci de ce porneşte mereu de la factori externi?

Vreau să mă schimb CA SĂ. Deci am un obiectiv. Pe care nu pot să îl îndeplinesc aşa cum sunt eu acum. Dar dacă eu sunt mulţumit cu mine oricum (sau am tendinţa asta) înseamnă că schimbarea este necesară ca şi cei din jur să fie mulţumiţi pentru că fără ei nu îmi pot atinge obiectivele. Deci mă schimb pentru EI. Nu pentru mine. EU mă schimb pentru EI! Ăsta e momentul în care chiar nu îmi mai doresc să mă schimb. Pentru că nu vreau să fac nimic pentru EI fiindcă aşa trebuie, ci fiindcă vreau eu. Mi se pare în regulă să nu am control asupra mea, dar vreau să am control asupra lor.  :)

Te schimbi pentru că vrei tu. Şi pentru că poţi să te schimbi. Formele pe care le poţi lua sunt singura adrenalină cu adevărat importantă. Singurul spectacol care chiar are loc e cel din interiorul tău… acolo unde o mască se luptă pentru supremaţie cu alta. Şi astfel se naşte fluxul personajelor care trăiesc în tine. Totuşi ce control ai asupra lor? Chiar dacă ele se strâng din elementele intrate din afara ta, ajung tot în interior. Adică în tine. Deci trebuie să ai control asupra propriilor schimbări.

Cu toate acestea, ţi se pare greu să te schimbi… pentru că ţi se pare că schimbarea depinde de cei din jur. Dacă ei nu îţi spun să faci asta, tu nu simţi nevoia. Conştientizarea nevoii de schimbare pare să survină doar odată cu ameninţarea supravieţuirii într-un fel sau altul. Deci nu ne schimbăm decât dacă trebuie.

Trebuie!?