Ieri nu am avut o zi foarte bună. Cred că încep să realizez din ce în ce mai mult că am o problemă psihică foarte serioasă cu transportul în comun. Îmi amintesc totuşi că acum câţiva ani de zile nu era chiar aşa de rău. Probabil nici nu făceam atât de multe drumuri şi nici nu eram atât de stresat de factori auxiliari şcolii. Mai mult, parcă toată lumea din jurul meu începe să îşi cumpere maşini în disperare, lăsându-mă pe mine izolat între vânzători de şerveţele ambulanţi şi cerşetori nespălaţi.
Încerc să îmi înfrânez din greu orice instinct de snobism sau intoleranţă, dar sincer… când urc într-un autobuz simt că totul se schimbă. Parcă păşesc într-un iad interminabil, în care transpir, mă mănâncă tot corpul şi îmi miroase a cadavre putrezite. Simt că mi se coagulează un nor negru în creier şi raţiunea mă părăseşte uşor-uşor, lăsându-mă undeva, într-un stadiu de animal primitiv, gata să muşte din semenii săi. Încerc să realizez că şi ceilalţi sunt în aceeaşi situaţie şi să le respect suferinţa similară, dar pur şi simplu nu mai reuşesc. Nu mai suport să fiu altruist într-un astfel de calvar.
Şi atunci… în momentele de genul ăsta, în care simt că explodez, că sunt în stare să devorez pe cineva doar dacă se atinge de mine, am o “epifanie întunecată”. Nu se întâmplă mereu. De fapt se întâmplă destul de rar, dar ieri s-a întâmplat.
***
epifan’ie s.f. Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelaţie a unei realităţi sacre, mitice; (fig.; poet.) revelaţie a unei lumi nevăzute. (< fr. ‘epiphanie, gr. epiphania, apariţie)
***
Adică o revelaţie negativă. Nu una sacră, ca în dicţionar. Mai vulgar sau psihologic, “un atac de conştienţă”. Moment în care realizez cât de om sunt, sunt conştient de tot ce este în jurul meu şi de mine. Sunt în afara oricărei raţiuni sociale, dar în miezul unei raţiuni existenţiale, statice. Este ca un blocaj în care abandonezi tot ce înseamnă convenţie, până şi faptul că tu eşti tu. Astfel totul devine extrem de real, de palpabil, de fizic şi în acelaşi timp imaterial. Îţi priveşti propria mâna şi rămâi blocat pe ea, realizând că o poţi mişca, realizând că e acolo şi are cinci degete, realizând că tu eşti acolo, dar te priveşti de afară şi dinăuntru simultan. Şi apoi priveşti în jur şi vezi gesturi repetitive, bucăţi de carne care se mişcă, piele, confecţii, bucăţi de plastic şi metal. Convenţii, cuvinte fără sens, sunete dezarticulate, semne abstracte, un haos fără sfârşit. Totul devine atât de ameţitor de real, atât de acolo. Realizei “aici şi acum-ul” acela sfredelitor, care te face să simţi nevoia de a alege. De a alege între a face ceva şi a nu face nimic. Libertatea clipei – a prezentului în care se nas decizii şi acţiuni. Însă pentru a face ceva trebuie să ai un interes, un scop, o finalitate, o logică. Şi tocmai toate aceste concepte îţi sunt negate secundă după secundă. Aşa că orice acţiune îşi are sfârşitul în elementara sa concepţie.
În acel moment îmi doresc cu disperare sfîrşitul sau un răspuns. Un pumn în burtă de la “divinitate”. Sau măcar o privire a absurdului. Îmi doresc să mă privească – am senzaţia că aş înţelege multe din acel ochi contorsionat în întuneric. Sau moartea. Libertate sau moarte. Iar răspunsul cred că îl ştim, până la urmă, toţi. Pentru că ni se dă zi de zi.
Dar acestea sunt gânduri pe care le am abia după ce se termină momentul de conştienţă. Atunci sunt aproape paralizat, anesteziat, fără reacţii sau sentimente. Doar senzaţii la limita raţiunii. Atunci simt cât de relativ este totul şi cât de influenţabil. Cât de maleabilă este natura umană şi ce efort depunem ca să ne dăm un sens! Ca să ascundem hazardul! Câte lucruri facem pentru a ieşi tocmai din acel moment superb de imaterialitate şi cât de mult fugim de irealitatea cea mai reală – conştienţa deplină.
Sau măcar iluzia conştienţei.
Poate, după citirea acestor rânduri, unii dintre “fanii” blogului de faţă se întreabă dacă autorul are toate rotiţele în contact. Mă tem că, în ciuda mai multor întrebări pe această temă, nu pot să vă răspund deoarece nici eu nu deţin această informaţie de o importanţă îndoielnică.
În altă ordine de idei, Steaua a picat în grupele UEFA Champions League cu Arsenal, Sevilla şi Slavia Praga. Iese de un loc 3? Hmm… să sperăm. Cum, nu vreţi să ştiţi ceva nou despre Hagi? Câte flotări face? Ce rasă de câine are?
Cred că o să mai vorbesc pe viitor despre epifaniile mele negative fiindcă aşa îmi place mie! Şi Oancea să se uite! În altă ordine de idei, astăzi am avut o zi bună, adică mâncare, glumiţe, plimbare cu titi-ul. Am primit un webcam. Ideal! Chiar mă întrebam când voi primi un webcam şi iată că s-a adeverit. O să încerc să nu o vând la prima persoană care mă tentează cu un preţ bun.
Voi reveni mai târziu să vă povestesc cum am primit webcam-ul şi câteva peripeţii în eterna lume a fripturiştilor profesionişti – jurnalişti de mare angajament! Iar când spun mare mă refer la minimum 2-3 kile de “platouaşe” turnate într-un dulău de presă dotat cu întrebări care de care mai acide: “muştar aveţi?”
P.S.: Astăzi este Blog Day şi insist să îi mulţumesc lui George Popescu pentru menţiunea între cele cinci bloguri alese ca “fresh” în blogosferă. Este un pas important pentru mine să fiu recunoscut ca blogger cu potenţial de unul dintre oamenii care m-au inspirat în această “meserie”, cât şi în direcţia jurnalistică. Până diseară voi încerca să fac şi eu o listă cu cele cinci bloguri alese pentru Blog Day.
nebulosa 14:06 p08 on august 31, 2007 Permalink
Am privit absurdul in ochi si a fugit de mine pentru ca stralucirea ce o provoca lumina prea intens.Dar il voi mai privi inca o data si de aceasta data ii voi accepta intunericul si revelatia negativa, pentru ca dorinta de al avea langa mine e prea puternica ca sa mai fug din calea lui. .Sa nu fie prea tarziu!