Una furtiva lagrima…

Astăzi am avut o zi foarte proastă. Şi nu în sensul că s-au întâmplat lucruri rele, ci în sensul că nu am făcut nimic. În sensul că nici măcar nu am gândit. Am făcut orice altceva în afară de a face ceva util.

Mă simt atât de inutil, atât de pierdut, de plictisit. Frustrarea se amestecă undeva cu lenea şi cu iritarea într-o stare de depresie generală. M-am trezit la ora 12 şi până pe la patru nu am făcut absolut nimic decât să stau pe Internet. Pe la patru m-am gândit că mi-e foame şi că ar fi cazul să fac nişte cumpărături deoarece duminică, 5 august, plec la Sziget.

Astfel, pe la 5:30 m-am dus să mă tund. Zero. După care am făcut nişte cumpărături: baterii şi junk food la ambalaj. Baterii de 440 de mii de lei şi junk food ca să îmi revin din starea în care mă aflam. Dar nu m-a ajutat. Însăşi experienţa de a ieşi pe stradă şi a vedea oameni a început să devină ceva ciudat după zile de claustrare.

Îmi doresc să stau zile întregi în casă, fără să mă deranjeze nimeni. Fără să văd pe nimeni. Dacă s-ar putea să îmi aducă cineva mâncare, băutură şi ţigări şi, eventual, să se ocupe de facturi. Iar eu să stau luni de zile în casă. Fără să fie nevoie să mă spăl, să îmi schimb hainele, să vorbesc… Să trăiesc la nivel de subzistenţă. Mai ales comunicare de subzistenţă!

Dar să am Internet! Fără telefon! Doar Yahoo Messenger pentru comunicare… Iar acolo să stau offline ca să nu mă vadă nimeni şi să întreb doar EU când vreau EU pe cineva “ce mai face”. Să lansez intenţionat invitaţii “la o bere” pe care să nu am de gând să le onorez niciodată. Să flirtez cu gagici cu care nu mă voi întâlni niciodată! Să nu primesc niciun mail! De la nimeni! Niciun banc sau vreo ofertă de job! Nimic!

Să interacţionez, din când în când, cu pisica… ea e ok. :) Şi să mă uit la seriale, la filme, desene animate. Anime! Să mă joc – toate jocurile posibile. Mi-aş lua un joystick, desigur. Să scriu pe blog, să mă uit pe bloguri, să citesc despre publicitate şi web 2.0, să citesc cărţi. Pentru şcoală şi pentru mine. Să citesc mult! Cu orele… Să citesc multe bloguri, ziare online. Nu doar pe cele româneşti. Să iau toate filmele porno posibile!

Oare cât aş rezista aşa până să chem pe cineva pe la mine? Pentru că de stat în casă aş putea sta o infinitate! Nu cred că vreţi să vă puneţi cu mine la aşa ceva! Am un record de depresie de 3 săptămâni de stat în casă, din care două fără duş! Aşa că do not fuck with me! :)

Întrebarea este totuşi… de ce sunt deprimat?

Dacă aţi văzut “Matchpoint” de Woody Allen (apropo, unul dintre regizorii mei preferaţi) trebuie să vă amintiţi acea superbă arie pe care o ascultă ei la operă! Este vorba despre “Una furtiva lagrima” din “L’elisir d’amore” de Gaetano Donizetti, actul II. (*o voi pune în cutie să o ascultaţi)

Acea melodie îmi dă adesea un răspuns la întrebarea de mai sus…

Viaţa este atât de frumoasă încât nu poate fi trăită. Este atât de multă iubire în jurul nostru încât nu putem să o suportăm… E atât de plină… viaţa… Atât de multă! Încât o refuzăm, pentru că nu putem accepta atât de mult. Trebuie să îi dăm cu piciorul, să o luăm în derâdere, să glumim, să facem haz de necaz, dar… nu e nimic amuzant.

Pentru că avem o singură viaţă şi nu e nimic amuzant în asta. Inevitabil, toţi murim! Tocmai de aceea este atât de copleşitoare viaţa. Pentru că, paradoxal, este una singură şi foarte scurtă!

Iar eu mă simt ca o cârpă… în faţa acestei imense provocări. În faţa infinitului mă prezint sictirit, spunându-i: “bă, nelimitatule, bă infinitule, eu nu am chef de tine azi, frate! Du-te acasă!” Cam asta este atitudinea mea în faţa nemărginirii vieţii, a miracolelor ei.

Şi totuşi simt atât de multă iubire. Dar aproape mai niciodată în oameni… în artă da, în animale, în plante… dar nu în oameni. Oameni îşi ascund atât de mult iubirea, pentru că este o slăbiciune. Când realizăm că cineva ne iubeşte, realizăm că “avem la mână” respectiva persoană. De ce suntem făcuţi atât de meschini?

Ce porcărie…

În fine. Peste o zi plec la Sziget. Sper să mă simt bine. Să trăiesc clipa. Pentru că simt că moartea este din ce în ce mai aproape. Chiar şi peste 100 de ani sau chiar 1000 mi se pare aproape. Pentru că ştiu că este inevitabil. Şi nu mi-o spune nimeni. Nu s-a întâmplat absolut nimic care să mă facă să mă gândesc la acest lucru. Nu am văzut nimic “dubios” pe stradă, nici măcar nu am avut vreo discuţie cu cineva pe tema asta.

Pur şi simplu o simt. Lângă mine. Cred că se va bucura foarte mult când va veni să mă ia!

Mi-e atât de frică de ea… :(

*ascultaţi melodia neapărat! E superbă!