M-am îmbătat şi am scris pe blog aşa că nu citiţi! Spre binele vostru!

Îmi e foarte greu să supravieţuiesc cu mine. Să mă accept.

Jocul dualităţii m-a extenuat, dar simt că piesa de teatru în care joc nu poate fi jucată. E prea multă iubire şi prea multă moarte în jur şi în mine. Prea multe ezitări…

Autodistrugerea e atât de la îndemână încât o simţi cum îţi şopteşte, cum te îndeamnă… ca o sirenă care îţi cântă în noaptea plină de stele. Ştii că ai speranţa mântuirii, dar damnarea e atât de caldă, atât de aproape. Posesia, depedenţa, controlul… sunt atât de calde. Atât de vii. Eşti atât de nesigur de ce este bun şi atât de îngăduitor cu ce este rău pentru că îţi e atât de uşor să îţi accepţi eşecurile, să te laşi atras în acea junglă mirifică… unde auzi vocile propriei slujbe de înmormântare.

E atât de uşor să vrei să mori, să accepţi sinuciderea sau inexistenţa, echivalentă cu o viaţă trăită în afara oricărui vis, undeva, pe o bucată rece de carton, plouată.

Dar atunci auzi chemarea … din toate colţurile. Cum te îndeamnă să nu renunţi. Iubeşti însă să fii pe muchie şi ştii că, oricum, chiar dacă e bine, şi te îndrepţi spre lumină, ţie îţi place să stai undeva în penumbră, pentru că ştii că eşti aproape insensibil şi îţi trebuie extreme ca să mai simţi ceva. Îţi trebuie şocuri ca să realizezi că ceva există cu adevărat şi că nu e doar o joacă, o glumă în vânt. Trebuie să simţi moartea lângă tine, cum îţi devorează tinereţea, ca să îţi apreciezi viaţa atât de iubită, să conştientizezi că eşti în viaţă încă şi că poţi să te bucuri de ea.

Copiii îmi dau energie. Şi mă enervează în acelaşi timp. Pentru că îmi bulversează toate teoriile nihiliste şi nu mă lasă să îmi accept eşecurile. Sunt atât de plini de speranţe, de imaculaţi, atât de aici şi dincolo. Copiii trăiesc în rai. Chiar sunt acolo… în locul acela în care îţi pui întrebări atât de simple, în care te minunezi de prima zăpadă pe care o vezi şi crezi în orice miracol. De fapt totul e un miracol. Iar adolescenţa îţi propune miracolul iubirii şi al vieţii. Acel gust amărui-dulceag… acea dramă incoerentă care te chinuie…

Iarăşi mi-e frică de moarte şi nu mai ştiu ce să fac. Trebuie să fiu aici, cu voi, dar îmi vine să plâng pentru că ştiu că vă dezamăgesc zi de zi. Îmi vine să plâng pentru că ştiu că trăiesc, pentru darul divin care mi-a fost oferit spre a fi irosit. Fiul risipitor sunt eu! Şi Iuda! Şi Lucifer! Refuz viaţa, refuz iubirea, fericirea, îmi refuz sângele… pentru că vreau să fiu infinit. Aici, în trista mea incursiune în romantism, conştientizez că sunt o păpuşă de plastic, o marionetă a propriilor demoni. Şi …. nu e suficient. Niciodată nu e suficient pentru că nu trebuie să fie! Trebuie să fie insuficient ca să pot aprecia suficientul! Trebuie să mă urăşti ca să te pot iubi!

Sincer… nu îmi pasă acum de personal branding… Nu îmi pasă că mă veţi încadra la veveriţe… sunt om şi simt asta din plin. Sunt mândru că sunt conştient şi că sunt aici, între voi, că vă urăsc şi vă iubesc simultan. Deşi tocmai asta e şi ideea! Să nu fi mândru… să fii umil, să te accepţi.

Mă accept?

Dacă m-aş accepta aş mai scrie? Dacă m-aş accepta aş mai citi? Suntem suficienţi nouă înşine sau ne trebuie raiul? Niciodată! Niciodată nu îmi va ajunge nimic! Niciodată nu poţi fi fericit. Ce clişeu… ce glumă, nu? Ce bătaie de joc!

În regulă… cred că e destul pe seara asta… să lăsăm traficul în seama bătrânilor… până atunci căutaţi actul I din “Tristan şi Isolda” de Richard Wagner că are prea mulţi mega ca să o pun în cutiuţă…

p.s.: da. ştiu… sunt exhibiţionist. şi?

Schimb de cărţi 5 – Aştept 6! :)

A fost schimb de cărţi 5 duminică la ora trei în pub-ul Lucky 13 şi eu nu am scris la timp despre. Îmi pare rău… se pare că încep să îmi tocesc colţii de jurnalist pe fază. Un eveniment marca bookblog (Andrei Roşca) în colaborare cu Gramo şi Adi Ciubotaru. Au mai fost prezenţi Jen şi Subiectiv din ce mai ştiu eu din blogosferă, iar ca invitaţi speciali Lorena Lupu şi Cezar Paul Bădescu. Legat de Cezar pot să spun că m-a convins să îl citesc de urgenţă – lucru pe care, spre ruşinea mea nu l-am făcut până acum.

Atmosferă de ceai…. (da, e primul “schimb de cărţi” pentru mine), oameni foarte ok care se simt bine împreună şi vor să comunice pe diverse teme. Trebuie să recunosc că, mai ca mereu, m-am integrat un pic mai greu, în sensul că nu mă simţeam foarte integrat. O să vă spun şi mai încolo de ce. Dar, până la urmă, am intrat în vorbă cu oamenii de pe acolo şi a fost super ok totul.

Un loc în care poţi să faci schimb de opinii, de gânduri şi, cel mai important, de cărţi. Am dat “Arta de a NU scrie un roman” de Jerome K. Jerome pe “Războiul timpurilor” de Traian Radu Ungureanu (era îndoit colţul dinainte, Adi :P ) şi am de gând să o citesc în cele 2-3 săptămâni rămase până la următorul schimb de cărţi. Abia aştept!

În fine… a fost super fain! Foarte chill, relaxant, liniştitor, o oază de atmosferă bună în inima Bucureştiului şi sunt convins că voi mai merge şi chiar voi invita şi pe alţii pentru că mi-a plăcut foarte mult. Vorbeam acum ceva timp cu Alina despre problemele mele cu cititul şi îi povesteam câte ceva despre problemele pe care le-am experimentat pe tema asta, dar asta un pic mai târziu… peste vreo 2-3 ore, pentru că acum trebuie să plec. :)

P.S.: Mersi Adi pentru ţigări. Mersi Laurenţiu pentru bere. Ştiu că sunt un parazit.

Lume, lume, hai la schimb de cărţi! Doare căpşorul, dar e bine! :)