And the award goes to…

Voiam de ceva timp să fac un lucru, dar am tot uitat şi am amânat deja suficient.

Deşi nu pot să spun că am o bază de cititori solidă sau prea activă, adică blogul meu nu este foarte popular, mă văd nevoit să acord (poate prematur) premiul de cea mai activă / fidelă cititoare lui nebulosa, care este mereu atentă la ce scriu şi, mai ales, dă comentarii.

Mulţumesc că îmi suporţi derapajele dese şi că eşti aici mai mereu. Câteodată am senzaţia că eşti singura, dar asta nu mă opreşte să scriu doar pentru tine. Atâta timp cât voi avea măcar un cititor, voi continua să scriu. :)

Mulţumesc încă o dată, nebulosa! Fără feedback-ul vostru nu aş reuşi să scriu când şi cum trebuie.

P.S.: Promit că voi fi şi eu mai activ în feedback-ul faţă de voi!

Cum, nu ai auzit? Au rămas fără oglinzi la piaţă!

O să vă povestesc ceva banal şi cotidian acum.

Astăzi, în staţia de autobuz, ascultam Manu Chao la player şi aşteptam maşina. Când am văzut-o de la distanţă că vine, m-am dus, desigur, la mijlocul staţiei, unde ştiam că voi avea acces mai bun la uşă. Nu am conştientizat însă că m-am pus exact în faţa unei doamne de vârstă mijlocie, cu părul cărunt, îmbrăcată business. Aceasta mi-a făcut semn pe umăr şi mi-a spus:

“Excuse me. If you want to wait for the bus you can wait here (şi a arătat în stânga ei) or here (şi a arătat lângă ea spre dreapta), but not here. I wait here.”

Atunci am avut un mic şoc, realizând că nici măcar să stau să aştept un amărât de autobuz într-o staţie nu sunt în stare. Mi-am mutat, desigur, poziţia, însă fără să îmi cer scuze sau ceva de genul ăsta. Nu i-am spus nimic pentru că eram revoltat. Cu ce tupeu îmi spunea ea mie unde să aştept autobuzul pe care şi-aşa mi-era greaţă că trebuie să îl aştept şi să merg cu el.

Dar încet, încet… mi s-au declanşat rotiţele şi am început să înţeleg că aici… în România, sau mai bine zis în Bucureşti, nici măcar în staţie nu ştim să stăm. Pentru că suntem necivilizaţi. În aproape tot ce facem. Suntem nişte băgăreţi nepoliticoşi, care nu ştiu să îşi ceară scuze, nişte veşnic acri şi sictiriţi. Nişte ursuzi şi nişte cârcotaşi fără pereche. Cred că ştiţi toţi la ce gen de gesturi şi comportamente mă refer, pentru că le vedeţi şi chiar le practicaţi (mulţi dintre voi) în fiecare zi.

În Bucureşti nu mai este loc de bun simţ. Bunul simţ a devenit aici un dinozaur, un concept pe cale de dispariţie, dacă nu deja dispărut, invocat de toţi demagogii libidinoşi care încearcă să îşi salveze imaginea proprie stropindu-i pe alţii cu noroi. Şi ştiţi de ce?

- pentru că nu avem timp

- pentru că dacă alţii nu au, de ce să avem noi?

- pentru că “when in Rome, do like the Romans do” (adică suntem nişte turme)

- pentru că nu avem chef

- pentru că nu avem nimic de câştigat

- pentru că trebuie să fim NOI primii mereu

- pentru că nu vrem şi cu asta basta! 

Am realizat astfel (pe propria piele) că tendinţa naturală a românului atunci când este atenţionat în propria capitală de către un străin pentru că a încălcat o elementară, banală, regulă de bun simţ este de a îi spune aceluia:

“te bag în Scandinavia mă-tii! Nu îmi zice tu mie cum să mă comport în oraşul ăsta de rahat pentru că tu nu stai aici şi nu ştii cum e! Voi aveţi piste de biciclişti, copaci şi trolee goale! Voi luaţi prima gură de aer de dimineaţa fără pachetul bonus de noxe servit de noi. Voi aveţi bani şi mâncaţi natural. Voi nu faceţi gunoi şi nu vă pişaţi pe stradă, nu mirosiţi a transpiraţie şi nu aveţi cerşetori şi aurolaci din trei în trei metri. Voi nu aveţi politicieni corupţi, ţigani şi oameni răi! La voi totul e frumos şi roz, iar la noi totul este un mare răhăţoi, aşa caCa sa Poporului, pe care o admiraţi cu zîmbetul într-o parte…

Aşa că nu îmi mai zice mie unde să stau în staţia de autobuz. Împinge-te, bagă-te, descurcă-te!” 

Aşa că… fraţii mei, trebuie să mai învăţăm câte ceva până când să emitem pretenţiile pe care le avem. De exemplu să stăm într-o staţie de autobuz. Personal, sunt mai degrabă orientat către o perspectivă anarho-liberală exprimată în “fuck the system” tradusă prin “peştele de la cap se împute”, însă de data asta trebuiesă recunosc. Individul reprezintă într-adevăr motorul schimbărilor. Întâmplarea de astăzi mi-a dat ceva de gândit mai ales despre standardele mele de educaţie şi m-a făcut să reanalizez noţiunea de bun simţ atunci când mă uit în oglindă. Păcat că suntem în criză de oglinzi….