The Holy Mountain

Aseară am avut o experienţă unică, pe care cred că îmi era menit să o trăiesc în momentul respectiv. Aţi simţit vreodată cum primiţi mesaje atât de profunde şi de importante că nu mai puteţi suporta? Sau că ceva v-a derutat şi v-a încercat atenţia atât de tare încât aţi simţit o bucurie în oportunitatea de a vă exersa inteligenţa?

Cam astea sunt doar câteva dintre stările pe care ţi le poate da o operă de artă executată cu grandoare, aşa cum este filmul pe care l-am văzut aseară. Şi să ştiţi că nu exagerez! Filmul se numeşte “The Holy Mountain” şi este regizat de Alejandro Jodorowsky. Citisem undeva că filmele sale sunt experienţe artistice cu adevărat revelatoare, ca cele ale lui David Lynch, în acelaşi ton suprarealist, însă nu reuşisem să pun mâna pe unul.

Cine este Alejandro Jodorowsky?

Născut în 1929 în Chile, Jodorowsky este filozof, licenţiat în religii comparate, dramaturg, regizor, producător, compozitor, actor, mim, autor de benzi desenate, istoric, cititor de tarot şi psihoterapeut. Adică veritabilul om-orchestră de care aţi auzit în legende. Alături de Fernando Arrabal şi Roland Topor a iniţiat în anii ‘60 la Paris propria mişcare artistică intitulată “El Panico” (influenţată de ideile lui Alfred Korzybski) – bazată pe trei elemente primordiale: teroare, umor şi simultaneitate. A regizat la Paris piese de teatru scrise de Eugen Ionesco, Samuel Beckett sau Leonora Carrington, dar şi propriile sale piese de teatru. Fiind un artist desăvârşit, Jodorowsky a creat şi mai multe serii de benzi desenate, cea mai apreciată fiind “Incal”, inspirată de simbolistica tarotului. Să ne limităm însă la filmografia unicului regizor (mai multe informaţii despre Jodorowsky – aici):

1968 – Fando y Lis – debutul de la Festivalul de Film de la Acapulco a cauzat o adevărată revoltă în sala de cinema, mulţimea înfuriată încercând să îl linşeze pe Jodorowsky pentru exprimarea extrem de liberă a filmului

1970 – El Topo – este primul film (devenit film-cult) care îl face pe Jodorowsky faimos, fiind produs cu ajutorul lui John Lennon şi Yoko Ono

1973 – The Holy Mountain- finanţat în întregime de Lennon şi Ono, rămâne cel mai scump film mexican până în prezent – 1,5 milioane USD – şi el devenit un film-cult)

1989 – Santa Sangre

1990 – The Rainbow Thief – Peter O’Toole şi Omar Sharif în distribuţie (despre care încep să cred că au fost mai mult decât prieteni, deşi nu am citit încă nimic pe tema asta :) )

2009 – King Shot – va fi filmat parţial în România, parţial în Spania şi îl va avea pe Marilyn Manson (prieten cu Jodorowsky) în distribuţie, în rolul unui papă bătrân de 300 de ani.

Muntele Sfânt (The Holy Mountain)

Filozofie cinematografică sau cinematografie filozofică? Pare a fi una dintre întrebările (inutilă desigur) pe care ţi le pui după ce te calmezi un pic în urma vizionării filmului.

Tulburător, grandios, superb, incredibil… sunt doar cuvinte ce devin clişee în contactul cu o astfel de formă de expresie artistică. Se poate că “Muntele Sfânt” reprezintă un demers epistemologic (epistemologia – teoria cunoaşterii) către mai multe teme / probleme majore de discuţie ale umanităţii: arta, sufletul, viaţa, divinitatea, evoluţia. Ce face Jodorowsky este să ne smulgă total din scaunul în care vegetăm cu berea în mână şi floricele molfăite în fălci şi să ne pună în faţa unei scene de vast efort: vizualizarea existenţei umane spirituale în 114 minute (durata filmului). O înşiruire de simboluri şi metafore, pe alocuri ermetice, dar adesea uşor de depistat, se desfăşoară sub ochii noştri, solicitându-ne permanent simţurile, mai ales pe cel al observaţiei, dar şi inteligenţa. Nu există cadru în “Muntele Sfânt” care să fie lăsat la voia întâmplării, fără să ofere un simbol de descifrat publicului.

Deşi este un film intens, mistic, cu un scenariu extrem de concentrat în propoziţii ce pot fi supuse unei analize logice (cred; nu îl am în faţa ochilor, dar aş vrea să îl am), filmul lui Jodorowsky reuşeşte să rămână carnal, frust, izbitor. Atât imagistic, cât şi conceptual. Cel mai important aspect este, tind să cred, faptul că reuşeşte să rămână extrem de clar, deşi utilizează un melanj de culturi şi elemente religioase / mistice extrem de variate. Cel puţin în aparenţă. Pentru că miturile şi visele umane fundamentale rămân aceleaşi în fiecare cultură. Mai mult, în ciuda tendinţei de a evolua pe mai multe planuri narative, călătoria în care ne duce regizorul suprarealist reuşeşte să îşi urmeze constant drumul, găsind, parcă, o logică a magiei.

Deşi reuşeşte să avânte publicul într-o junglă de simboluri culturale şi semnificaţii filozofice, “Muntele Sfânt” rămâne mereu nefardat, mereu atât de real. Atât de palpabil. Finalul absolut şocant ne face să înţelegem mai multe decât suntem pregătiţi să înţelegem. Trebuie să recunosc că nu am mai trăit o experienţă mediatică asemănătoare, simţind o puternică revelaţie la finalul peliculei.

Ar fi un sacrilegiu să vă povestesc “acţiunea” unui film de o asemenea anvergură artistică care se cere a fi o experienţă individuală, intimă, unică, în care poţi ajunge la un dialog cu propriul suflet. Există riscul să nu înţelegeţi absolut nimic din film şi să renunţaţi la vizionarea sa, însă sper că un ochi de cinefil antrenat va aprecia măcar şocul cinematografic la care este supus şi va continua. “The Holy Mountain” este un film desăvârşit ca muzică, imagine, concepţie şi, mai ales, viziune regizorală.

Iată o scenă din film, la care trebuie să fiţi extrem de atenţi din mai multe puncte de vedere.

“Muntele Sfânt” este, fără îndoială, mai mult decât o simplă producţie cinematografică, obligând la vizionare multiplă. Chiar şi aşa există riscul ca ideile marelui Jodorowsky să nu fie exprimate aşa cum trebuie şi să fie înţeles total greşit. Aşa cum declara regizorul o dată: “Nu pot să arăt frumuseţea vieţii fără violenţa acesteia”. Cu alte cuvinte, fericirea în absenţa tragicului este ca binele în absenţa răului.

Simpla mea recenzie a filmului aduce o defavoare acestuia, deoarece este un film care nu merită “recenzat” de nimeni pentru că nimeni nu poate avea calităţile necesare. Filmul este dincolo de cuvinte… Aşa că mă voi opri aici, deşi temele de discuţie ce pot fi desprinse din filmul lui Jodorowsky sunt pur şi simplu infinite. Vă voi da doar câteva exemple de teme surprinse de marele regizor:

- transformarea Mântuitorului Iisus Hristos într-o reclamă, pervertirea naturală şi inevitabilă a binelui în societatea occidentală (şi nu numai)

- lipsa de limite a voyerismului uman şi a decadenţei spiritului şi trupului (sau mai bine zis decadenţa spiritului din cauza trupului – vehicul şi purtător de slăbiciuni – se naşte întrebarea: de ce se spune în Biblie că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului?)

- problematizarea nevoii de libertate individuală în raport cu societatea în sine şi cu valorile şi instituţiile acesteia (familie, colaborare, prietenie)  (care sunt nuanţele libertăţii?)

- imposibilitatea naturală a umanului de a asimila divinul, de aici şi inutilitatea căutării mântuirii (mai ales în timpul vieţii)

- tema budhistă a integrăii individului în univers, a renunţării ritualice la sine (poate genera promisiunea reîncarnării un paradox în acest principiu?)

- realitatea în ficţiune şi ficţiunea în realitate (relaţia celor două în consumul unui produs mediatic, aşa cum este şi filmul în sine)

Căutaţi şi vizionaţi “Muntele Sfânt”. Vă va oferi o nouă perspectivă asupra vieţii. Unica.

Pe maluri dâmboviţene

Astăzi iar m-am trezit târziu şi m-am gândit să ies afară abia pe la 3:30 să mă plimb, pentru că era o zi frumoasă. Mi-am luat cartea cu mine (“Războiul Timpurilor” de Traian Radu Ungureanu) şi am mers până la intersecţia Panduri cu Calea 13 septembrie.

Da, a fost chiar frumos azi. Nori pufoşi pe cerul semi-albăstrui şi o adiere uşoară, ca de primăvară-toamnă. Dar atât de multă poluare! Îţi trebuie doar două minute într-o intersecţie ca să îţi iei porţia de noxe necesară. Şi şoferii sunt atât de enervanţi! Eu căutam un loc unde să stau liniştit la soare şi să citesc. Singurele bănci pe o rază de câţiva kilometri pătraţi (ce, nu ştiaţi că în Bucureşti nu există bănci? adică d-alea de stat jos, nu BRD, etc) erau ocupate de nişte oameni. Am optat atunci pentru porţiunea de iarbă dintre cele două benzi de circulaţie, unde m-am aşezat liniştit pe jos, amintindu-mi de atmosfera zen de la Sziget.

Desigur, înainte de a face acest gest incalificabil în “cultura” urbană bucureşteană, m-am uitat instinctual în jur să văd dacă cineva nu râde de mine, nu se uită urât la mine sau nu vine să arunce cu ceva în mine în semn de simpatie. Uite, vezi? Aici e o problemă! Pentru că în Ungaria (simt cum tremură chiloţei inscripţionaţi cu “Basarabia-Pământ Românesc” pe voi) nici măcar nu m-aş fi gândit la aşa ceva, pentru că Budapesta este un oraş cu oameni civilizaţi, spre deosebire de anumite capitale dâmboviţene.

Am citit eu până la urmă ce am citit acolo relaxat, cu căştile pe urechi, dar a intrat soarele în nori şi am încercat să găsesc un alt loc. Însă am constatat că nu se găsesc astfel de locuri la noi în oraş. Locuri în care să stai CHILL, să te relaxezi, compensând cumva stressul existenţei postmoderne. Dar la ce bun ar fi un astfel de loc, în care oamenii să se simtă bine? Noi îi vrem stresaţi, nervoşi şi enervanţi, mârlani şi grobieni. Nu ăsta e portretul universal al bucureşteanului model? M-am lăsat deci păgubaş şi m-am îndreptat către casă unde mă aşteptau câteva dialoguri foarte non-zen cu tata (care se uită la “Familia Bundy” şi încă râde), dar aste este o altă poveste.

În odiseea mea de cincisprezece minute înapoi către casă, am trecut pe lângă biserica Sebastian, lăcaş de restrişte sufletească al “cartierului 13″. Da, în curtea bisericii erau bănci şi chiar şi iarbă, dar surpriză! Poarta închisă! Păi cum pot eu să intru şi să îmi exercit funcţia de enoriaş silitor dacă poarta casei Domnului îmi este închisă, domnilor prelaţi? Tot ce te întâmpină este o pancartă cu “Donaţi pentru renovarea bisericii!”. Poate altă dată. Aşa că am dat spre casă. Însă m-a răbufnit un val de nervi tipici spaţiului urban, distrugându-mi starea de relaxare.

În Bucureşti, chiar dacă semaforul este VERDE pentru noi, pietonii, (adică ăştia care nu avem aer condiţionat, muzică şi cai putere) şoferii nu par să ţină prea mult cont de asta. Te presează încet încet cu maşina până când mai au puţin şi te ating, fixându-te nervoşi (tot ei!) cu o privire bovină implacabilă. Nici nu ai pe cine să te enervezi. Prototipul enuziastului cumpărător de Dacie (adică nu o maşină foarte scumpă şi foarte “mişto”) care iese în week-end ca să o spele şi să o mângâie te priveşte, pe tine, animal ordinar, cum îndrăzneşti să atingi involuntar (dar aproape atingi!) maşina lui iubită. Băiatul cu zaruri sau codiţe de iepure la oglindă şi un mileu sau o “broderie” cu motive folclorice pe bancheta din spate este indignat de tupeul pietonului agresor. Simte nevoia să apese pe acceleraţie şi să te calce, scuipând eventual o dâră de ulei de maşină pe cadavrul tău inert, însă se mulţumeşte cu o mică înjurătură printre dinţi. “Na, bă, măgarule, că te-am iertat şi te las şi să treci! Da’ treci în gâtu mă-tii mai repede!” O, mulţumesc din suuuflet, domnule şofer! Sunteţi atât de bun cu mine! Nici nu ştiu cum să vă răsplătesc. Dumnezeu să vă dea toată sănătatea din România!

OK. Cred că aţi înţeles ce vreau să spun. Mai e, desigur, şi conducătorul de un mai elegant şi mai performant Audi sau BMW, care nici măcar nu se enervează cu insectele care încearcă să treacă pe zebră. Trece direct, fără să se mai uite! Că doar dacă şi-a permis maşina respectivă îşi permite şi o şpagă la morgă, să nu te mai recunoască nimeni. În fine… să lăsăm frustrările mele de pseudo-intelectual de o parte şi să ne vedem de ale noastre.

Bucureştiul nu are locuri de relaxare! Aţi fost în Sibiu? Să vezi acolo oraş în care nu îţi vine să omori jumătate de planetă în câteva minute. Revolta mea de bătrânel în devenire poate ofensa anumite spirite mai “săritoare”, dar… trebuie să recunoaşteţi că, toţi, chiar şi ACTIVII, avem nevoie de relaxare şi linişte câteodată. De aer curat, de curăţenie, de bun simţ.

O să răspund întrebării “Şi dacă nu îţi convine, de ce nu pleci, bă, fandositule?” înainte de a-mi fi pusă. O să plec. Cât de curând. Când o să am mijloacele necesare. De fapt ăsta este unul dintre visele mele. Să părăsesc “capitala”. Şi o să reuşesc! If it’s the last thing I do! :)

A! Era să uit! Apropo de simţul nostru extrem de dezvoltat al umorului! Ce poate fi mai jalnic decât copierea unei glume deja duse pe cote înalte ale mârlăniei mioritice? Cam genul ăsta de “băieţi de gaşcă” ar alcătui lista mea de persoane pe care nu mai vreau să le mai văd când merg pe stradă. Şi, credeţi-mă, e o listă mult prea lungă. Enjoy!

Drăguţ, nu? :)