Pe maluri dâmboviţene

Astăzi iar m-am trezit târziu şi m-am gândit să ies afară abia pe la 3:30 să mă plimb, pentru că era o zi frumoasă. Mi-am luat cartea cu mine (“Războiul Timpurilor” de Traian Radu Ungureanu) şi am mers până la intersecţia Panduri cu Calea 13 septembrie.

Da, a fost chiar frumos azi. Nori pufoşi pe cerul semi-albăstrui şi o adiere uşoară, ca de primăvară-toamnă. Dar atât de multă poluare! Îţi trebuie doar două minute într-o intersecţie ca să îţi iei porţia de noxe necesară. Şi şoferii sunt atât de enervanţi! Eu căutam un loc unde să stau liniştit la soare şi să citesc. Singurele bănci pe o rază de câţiva kilometri pătraţi (ce, nu ştiaţi că în Bucureşti nu există bănci? adică d-alea de stat jos, nu BRD, etc) erau ocupate de nişte oameni. Am optat atunci pentru porţiunea de iarbă dintre cele două benzi de circulaţie, unde m-am aşezat liniştit pe jos, amintindu-mi de atmosfera zen de la Sziget.

Desigur, înainte de a face acest gest incalificabil în “cultura” urbană bucureşteană, m-am uitat instinctual în jur să văd dacă cineva nu râde de mine, nu se uită urât la mine sau nu vine să arunce cu ceva în mine în semn de simpatie. Uite, vezi? Aici e o problemă! Pentru că în Ungaria (simt cum tremură chiloţei inscripţionaţi cu “Basarabia-Pământ Românesc” pe voi) nici măcar nu m-aş fi gândit la aşa ceva, pentru că Budapesta este un oraş cu oameni civilizaţi, spre deosebire de anumite capitale dâmboviţene.

Am citit eu până la urmă ce am citit acolo relaxat, cu căştile pe urechi, dar a intrat soarele în nori şi am încercat să găsesc un alt loc. Însă am constatat că nu se găsesc astfel de locuri la noi în oraş. Locuri în care să stai CHILL, să te relaxezi, compensând cumva stressul existenţei postmoderne. Dar la ce bun ar fi un astfel de loc, în care oamenii să se simtă bine? Noi îi vrem stresaţi, nervoşi şi enervanţi, mârlani şi grobieni. Nu ăsta e portretul universal al bucureşteanului model? M-am lăsat deci păgubaş şi m-am îndreptat către casă unde mă aşteptau câteva dialoguri foarte non-zen cu tata (care se uită la “Familia Bundy” şi încă râde), dar aste este o altă poveste.

În odiseea mea de cincisprezece minute înapoi către casă, am trecut pe lângă biserica Sebastian, lăcaş de restrişte sufletească al “cartierului 13″. Da, în curtea bisericii erau bănci şi chiar şi iarbă, dar surpriză! Poarta închisă! Păi cum pot eu să intru şi să îmi exercit funcţia de enoriaş silitor dacă poarta casei Domnului îmi este închisă, domnilor prelaţi? Tot ce te întâmpină este o pancartă cu “Donaţi pentru renovarea bisericii!”. Poate altă dată. Aşa că am dat spre casă. Însă m-a răbufnit un val de nervi tipici spaţiului urban, distrugându-mi starea de relaxare.

În Bucureşti, chiar dacă semaforul este VERDE pentru noi, pietonii, (adică ăştia care nu avem aer condiţionat, muzică şi cai putere) şoferii nu par să ţină prea mult cont de asta. Te presează încet încet cu maşina până când mai au puţin şi te ating, fixându-te nervoşi (tot ei!) cu o privire bovină implacabilă. Nici nu ai pe cine să te enervezi. Prototipul enuziastului cumpărător de Dacie (adică nu o maşină foarte scumpă şi foarte “mişto”) care iese în week-end ca să o spele şi să o mângâie te priveşte, pe tine, animal ordinar, cum îndrăzneşti să atingi involuntar (dar aproape atingi!) maşina lui iubită. Băiatul cu zaruri sau codiţe de iepure la oglindă şi un mileu sau o “broderie” cu motive folclorice pe bancheta din spate este indignat de tupeul pietonului agresor. Simte nevoia să apese pe acceleraţie şi să te calce, scuipând eventual o dâră de ulei de maşină pe cadavrul tău inert, însă se mulţumeşte cu o mică înjurătură printre dinţi. “Na, bă, măgarule, că te-am iertat şi te las şi să treci! Da’ treci în gâtu mă-tii mai repede!” O, mulţumesc din suuuflet, domnule şofer! Sunteţi atât de bun cu mine! Nici nu ştiu cum să vă răsplătesc. Dumnezeu să vă dea toată sănătatea din România!

OK. Cred că aţi înţeles ce vreau să spun. Mai e, desigur, şi conducătorul de un mai elegant şi mai performant Audi sau BMW, care nici măcar nu se enervează cu insectele care încearcă să treacă pe zebră. Trece direct, fără să se mai uite! Că doar dacă şi-a permis maşina respectivă îşi permite şi o şpagă la morgă, să nu te mai recunoască nimeni. În fine… să lăsăm frustrările mele de pseudo-intelectual de o parte şi să ne vedem de ale noastre.

Bucureştiul nu are locuri de relaxare! Aţi fost în Sibiu? Să vezi acolo oraş în care nu îţi vine să omori jumătate de planetă în câteva minute. Revolta mea de bătrânel în devenire poate ofensa anumite spirite mai “săritoare”, dar… trebuie să recunoaşteţi că, toţi, chiar şi ACTIVII, avem nevoie de relaxare şi linişte câteodată. De aer curat, de curăţenie, de bun simţ.

O să răspund întrebării “Şi dacă nu îţi convine, de ce nu pleci, bă, fandositule?” înainte de a-mi fi pusă. O să plec. Cât de curând. Când o să am mijloacele necesare. De fapt ăsta este unul dintre visele mele. Să părăsesc “capitala”. Şi o să reuşesc! If it’s the last thing I do! :)

A! Era să uit! Apropo de simţul nostru extrem de dezvoltat al umorului! Ce poate fi mai jalnic decât copierea unei glume deja duse pe cote înalte ale mârlăniei mioritice? Cam genul ăsta de “băieţi de gaşcă” ar alcătui lista mea de persoane pe care nu mai vreau să le mai văd când merg pe stradă. Şi, credeţi-mă, e o listă mult prea lungă. Enjoy!

Drăguţ, nu? :)