Asterion…

E greu să fii atent la cineva… să înveţi să cunoşti o persoană. E greu să fii un bun prieten, un bun ascultător. E greu să te prefaci că ai chef să asculţi o persoană şi să încerci să fii alături de ea, să o ajuţi, deşi numai asta nu vrei să faci atunci. Deşi e greu, unii dintre noi reuşesc. Majoritatea prea puţin.

E greu să păstrezi o prietenie peste ani. Totul se schimbă – prietenul în cauză, mediul, interesele şi aspiraţiile, subiectele de conversaţie. Fiecare îşi alege o cale pe care simte că trebuie să o urmeze, propriul destin. Un drum pe care, mai mereu, ştii că eşti singur. Dar e greu să accepţi că eşti singur, că fiecare e cu adevărat interesat doar de propriile probleme şi că şi tu trebuie să începi să gândeşti la fel. Dacă ai avut naivitatea de a gândi altfel până atunci. Se spune că timpul vindecă rănile şi rezolvă situaţiile de criză în care te afli în anumite momente din viaţă. De fapt cuvântul “viaţă” este cel mai important pentru un om. Să supravieţuieşti. Poţi să înduri foarte multe lucruri, atâta timp cât eşti în viaţă. Asta e şi ideea. Să faci cât mai multe greşeli, să înveţi cât mai mult de la cei din jur pentru a ajunge într-un punct în care să te poţi bucura de viaţă stând în picioare. Fără a mai fi afectat de cea mai mică prostie.

Să fii singur nu este o opţiune. Nu există oameni singuratici care să se simtă bine în pielea lor, care să nu îşi dorească prieteni sau acea persoană “specială”. Toţi vrem atenţie şi încredere, implicare de la cei apropiaţi nouă. Învăţăm că lumea este o junglă în care trebuie să faci compromisuri şi să îţi distrugi adversarii dacă vrei să câştigi. Dar ştim că trebuie să menţinem mereu un cerc de persoane apropiate, de la care ne tragem puterea de a lupta, propriile noastre oglinzi care ne ajută să ne percepem pe noi înşine mai bine. Pentru aceste persoane spunem adesea că am fi în stare să facem orice şi aşa se şi întâmplă de cele mai multe ori. Dar ştim că avem aceleaşi aşteptări atunci când şi noi trecem, la rândul nostru, prin momente dificile. Adesea se întâmplă să nu primeşti nimic înapoi… sau aproape nimic.

Disimularea preocupării pe care o manifestăm pentru problemele altcuiva este o construcţie fragilă. Ea tinde să se dărâme uşor, căzând ca o perdea grea peste pardoseala rece. Descoperind o realitate adesea previzibilă, dar dezolantă: nepăsarea. Cunoşti acest gen de moment, acest scenariu amar, pe care vrei să îl eviţi cât mai des. Şi încrederea în oameni începe să scadă… odată cu numărul experienţelor “reale” pe care le întâmpini. Însă rămân şi oameni în privinţa cărora încă ai dubii. Şi uşor, uşor, vindecându-ţi ochii orbiţi de vidul sufletesc experimentat, începi să revii la “sentimente mai bune”. Începi să înlocuieşti prietenii vechi cu prieteni noi. Îţi pui întrebări. Câteodată oboseşti să îţi pui întrebări şi laşi lucrurile să curgă, acceptând mistere pe care simţi că nu ai forţa să le dezlegi. Însă observi că te afli în mijlocul unui ciclu de relaţii, pe care le construieşti, în care investeşti, care evoluează, se schimbă, se fisurează şi, eventual, se risipesc. Accepţi ciclul ca dat al vieţii. Ştii că întrebările vor atrage după sine dureri de cap şi paralizii ineficiente.

Dar există momente în care nu mai poţi să accepţi. Trebuie să înţelegi ce se întâmplă.

Adesea direcţia indicată sau, mai bine spus, simţită, este propriul tău interior. Ştii că acolo se leagă şi se dezleagă orice fantasmă, orice vis, orice iubire sau dezamăgire. Devii propriul judecător şi condamnat. Procesul este anevoios, dureros şi, adesea, lung. Însă promite lumină şi stabilitatea schimbării. Promite o revoluţie. Pe care o simţi din ce în ce mai acută. Vrei să fie însă o evoluţie. Îţi doreşti să ieşi din acea incursiune în propriile hăţişuri mai luminat. Mai bun. Mai pregătit.

Există însă şi alte variante decât aventura în propriul eu. Momentul de pauză îţi permite un peisaj larg, pe care începi să îl priveşti ca pe un tablou imens, în care vrei să înţelegi atât ideea de ansamblu, cât şi simbolistica individuală. Simţi nevoia să percepi simultaneitatea peisajului descoperit. Să vedem cum arată însă această picturii a minţii…

Este un Bosch? Un Dali? Un Rembrandt? Un Van Gogh? Sau… un Goya?

Se întâmplă rar ca tabloul din faţa ta să fie gol… o mare de întuneric care te sperie prin simpla prezenţă. Cauţi febril o gaură de lumină, o cheie de a ieşi din acest neant mai friguros decât iadul cel fierbinte. Îţi e teamă că nu o vei găsi înainte de a începe căutările. Câteodată nici nu poţi să cauţi. Pur şi simplu te laşi copleşit de acel negru de smoală. Fantezia lunii este departe de un asemenea cadru, o simplă metaforă pierdută în amintiri…

O carte cu trucuri de ieşit din labirintul minţii nu s-a scris încă… Aşa că rupi violent tabloul din care nu ai înţeles nimic, care ţi-a violat şi mai mult sufletul şi te întorci în propriile adâncuri. De unde ştii să trebuie să te întorci cu ceva, cu o soluţie, oricare ar fi ea. Pentru că altfel nu te mai poţi întoarce…