Sentimentul de apartenenţă globală
Adică acea senzaţie unică de simbioză cu mii, zeci de mii, sute de mii sau milioane de oameni în momente precum finala Campionatului Mondial, 9 / 11 sau un concert cu un public de 120.000 de oameni. Expunerea la acelaşi informaţii, comunicarea directă pe Internet cu oameni la zeci de mii de kilometri distanţă, integrarea într-o conştiinţă universală, globală, activă şi extrem de puternică mai ales dacă merge într-o direcţie.
“Împreună putem schimba lumea!” este un slogan pe care nu mai ştiu unde l-am auzit, însă abia acum încep să îl înţeleg relativ. Am citit despre al 33-lea summit al G8 din vara asta, desfăşurat în Germania, unde peste 80.000 de protestatari veniţi din Germania şi din toată Europa au pornit revolte violente, rezultate cu sute de răniţi de ambele părţi. Adică şi a celor 16.000 de forţe de ordine detaşate în oraşul summit-ului. Locaţia întâlnirii a fost înconjurată de un gard special pe o arie de 12,4 km, care a costat 16 milioane de euro, din cauza revoltelor de la ultima întrunire G8.
Ce relevanţă au aceste informaţii?
Lideri celor mai puternice opt ţări din lume, asistaţi de reprezentanţi a încă cinci ţări cu economii emergente, discută şi decid direcţiile în care o ia lumea.
- globalizarea
- armamentul nuclear
- “problema sărăciei”
- comunicarea şi economia globală
Noi vorbim la o bere despre meciul România Olanda (1-0) sau despre cel mai nou videoclip “Paraziţii”. Oamenii ăştia discută subiectele menţionate mai sus.
Al Gore a luat premiul Nobel pentru Pace anul ăsta datorită eforturilor de a lupta contra încălzirii globale şi a abuzului la care este supusă planeta albastră. Cu toate acestea, deciziile luate la G8 2007 spun că se ia în calcul micşorarea emisiei de carbon din 2050. Cu ce îl ajută pe Al Gore awareness-ul câştigat? Cu ce ne ajută pe noi sau, mai ales, planeta pe care trăim? Face cineva ceva?
Ştiţi reclamele sau filmele alea în care zeci mii de oameni privesc împreună un răsărit de soare sau vreo navă spaţială împreună? Senzaţia aia care îţi dă furnicături şi adrenalina unei forţe totale. La Sziget, atunci când stăteam în faţă la un concert, nu mai aveam control asupra corpului meu decât într-o foarte mică măsură. Am crezut de câteva zeci de ori că o să mor acolo într-o seară. Identitatea grupului, mulţimea scăpată de sub control decidea cine intră sau nu sub bocanci. Adică nimeni. Anarhie în forma ei cea mai fizică, cea mai liberă. Control minim pe propriul corp, pe propria viaţă. Ai ales însă un drum. Urmează-l. Fie că te duce la moarte. Cel puţin aşa gândeam eu atunci. Ştiam că pot să mor. Ştiam că e o încercare majoră. Ştiam că dacă ajung la sfârşitul drumului recompensa va fi cea mai tare chestie trăită vreodată. Şi aşa a şi fost… Aproape timp de o oră nu am schimbat nicio vorbă cu nimeni, am avut privirea pierdută, simţind că m-am evaporat, că m-am integrat în ceva mult mai mare decât mine. Aveam un şoc. Raţiunea îmi spunea că mă îndrept către un fanatism al obsedaţilor de adrenalină stupid şi teribilist… Dar sufletul meu alerga… Participasem la ceva alături de peste o sută de mii de oameni. Devenisem una cu ei. Este cea mai tare senzaţie pe care am avut-o vreodată… şi cea mai periculoasă… pentru că era atât de reală! Eram atât de treaz, atât de viu şi totuşi atât de contopit cu tot ce era în jurul meu. Acea identitate monstruoasă, abisală, globală, născută din comasarea a mii de trupuri, suflete, respiraţii, sentimente, senzaţii, priviri, urlete…
Pur şi simplu irepetabil. Bucuria vieţii şi mai mult. Bucuria vieţii între oameni vii.
Conştientizarea existenţei universale, a ethosului global, oricât de primitiv sau evoluat ar fi el.
Cum ar fi dacă am reuşi să avem experienţe de genul ăsta şi la nivel politic? Lumea ar deveni ori mult mai bună, ori s-ar preschimba într-o anarhie fatală pentru civilizaţie. Cred, sincer, că ne aflăm în faţa unei astfel de decizii.
Acceptăm sau nu identitatea globală?
Reacţiile împotriva acesteia o fac mai puternică, iar ele se hrănesc din puterea ei. Totul se augmentează, umflându-se ca un balon pe cale să explodeze…
Democraţia înseamnă responsabilitate. Dacă nu înţelegem asta, anarhia aşteaptă după colţ. Dar, până la urmă, de ce ar fi rău? Ce ar fi rău în dispariţia civilizaţiei şi revenirea omului la comuna primitivă? Putem evolua doar către auto-distrugere sau trebuie să oprim evoluţia şi să regresăm? Cine decide însă în ziua de astăzi ce înseamnă evoluţie şi regres pe TOATE planurile?
Tot ce ştiu eu sigur este că e o lume în care ne permitem din ce în ce mai puţin să fim ignoranţi pentru că ne costă propria libertate, propria viaţă. Informaţia nu este însă nimic fără acţiune. Acţiune de masă.
Sună a socialism ieftin? Fanatism?… Nu ştiu nici eu. Cert este că omenirea a pornit pe un drum împreună, globalizarea a devenit ireversibilă din punctul meu de vedere şi în curând îşi va plăti păcatele. De fapt, deja a început. Întrebarea este dacă va supravieţui în ritmul în care avansează.
iPhone
McDonalds
Coca Cola
Dual Core
Lord Of The Rings
BMW
Adidas
Pizza Hutt
Windows
Harry Potter
…
