În fiecare zi

Tocmai am dat bani unui cerşetor fără mâini, ars pe faţă, desfigurat iremediabil. Miroase a pişat şi se clatină în timp ce îşi târşâie picioarele de-a lungul metroului. Are o pungă neagră, agăţată de unul dintre cioturi, în care fiecare om pune câţi bani îl lasă inima. Bălmăjeşte cuvinte din care nu se înţelege aproape nimic pentru că nu poate deschide gura cât trebuie. Abia am înţeles un “să vă dea Dumnezeu sănătate” sau “vă rog, ajutaţi-mă”.

Are o privire sticloasă, pierdută în gânduri pe care refuz să mi le imaginez. Îmi este greu să îl privesc şi abia reuşesc să îi pun banii în pungă, încercând să o ating cât mai puţin. Ca şi cum ar fi contagios. Mila se împleteşte în mine cu greaţa, frica şi revolta faţă de o viaţă care pare să ia mai mult decât dă. Însă nu teroarea pe care mi-o cauzează chipul desfigurat şi cioturile înnegrite este cea care mă îngrozeşte. Simt cum îmi trec fragmente de secundă prin cap imagini cu interiorul acestui om.

E un loc negru, încărcat de disperare şi lipsit de orice speranţă. Un loc în care vântul urlă diavoleşte prin crăcile unor copaci morţi. Lacrimile au devenit demult un urlet prelung de agonie şi ură faţă de sine, de cei din jur, de viaţă. Este un loc în care planurile de viitor sunt pulverizate la orice contact cu realitatea. Iubirea… oare e acolo?

Care este sensul unei astfel de existenţe dacă nu trezirea recunoştinţei faţă de viaţă în oamenii din jur? E culmea că ştiu că nici măcar după ce l-am văzut şi am scris rândurile astea nu voi învăţa toată lecţia. Nici măcar o parte infimă care să rămână acolo în fiecare zi. Să îmi amintească în fiecare zi că mă pot uita în oglindă fără să îmi vină să plâng. Că pot să îmi mângâi pisica sau să tastez. Că am o casă în care e cald şi există mâncare. Că pot să ies pe stradă fără să trezesc milă şi repulsie în orice om ia contact cu mine. Ca pot să îmi spun:

“Dumnezeu a fost bun cu mine. Mi-a dat viaţă şi mă lasă să o trăiesc. Ar trebui să nu îmi bat joc de ea.”