Mori, demisionarule!

Când pleci dintr-un loc de muncă oamenii te urăsc.

Fără să îţi spună de ce. Din momentul în care cineva din companie află că nu vei mai lucra acolo, primeşti brusc o privire care îţi transmite că suferi de o boală incurabilă din propria ta vină. Chiar şi fata de la HR care, culmea, ar trebui să fie obişnuită cu venirile şi plecările. Însă eu cred că totul începe de la fata de HR şi continuă cu:

- colegi care nu mai zâmbesc aşa de larg pentru a nu face vreo entorsă de mandibulă – zâmbetele devin rezervate, ca ale unui străin din autobuz care nu înţelege ce vrei de la el

- mâinile nu se mai strâng, iar saluturile se rătăcesc printre coridoare unde sunetul este absent – adică nu se petrec

- şeful cel mare te priveşte scârbit, cu subînţeles şi ţi se adresează cu un condescendent “domnule Iulian” – el ştie că are o coadă de profesionişti mult peste nivelul tău care aşteaptă afară să preia ştafeta şi să ducă firma către glorie, dar vrea să îţi arate că eşti un vierme

- fata de la HR, secretara, femeia de serviciu, nea Costel cu cheia franceză în mână sau chiar băiatul care livrează pizza săptămânal te urăsc; te urăsc cu patimă pentru că pleci şi simt nevoia să îţi facă glumiţe, să se uite ciudos la tine sau să îţi arate că nu exişti

- conversaţiile care te implicau înainte te ocolesc, glumele tale au suferit o cădere irecuperabilă a concentraţiei de sare, iar faţa ta este pur şi simplu un loc la care oricine ar prefera să nu se uite

Te opreşti un moment pe un coridor semiîntunecat şi îmbâcsit de fum de ţigară, ţinând o hârtie în mână. Atunci te întrebi: ce au ăştia cu mine, frate?

a) se complexează instantaneu la gândul că “pleci la mai bine”

b) făceai parte din viaţa lor ancorată între acele coridoare îmbâcsite şi acum o părăseşti, deci trebuie să fii înlăturat brutal de acolo

c) ai fost un ratat în companie şi e foarte bine că pleci pentru că altfel ai fi oprit ascensiunea acesteia – trebuie să ştii că eşti un ratat

d) eşti un gunoi şi meriţi să mori, indiferent dacă te cunosc sau nu

Mori, demisionarule!

Timp, loc, relevanţă

Astăzi, când am coborât din autobuz (385) la staţia apropiată de casă, am trecut pe lângă un parc pentru copii recent construit. Oare de ce aşa recent? Asta este însă altă discuţie.

Parcul este plin ochi de părinţi şi copii zgomotoşi în fiecare seară, de o săptămână, de când s-a construit. Copiii urlă, sunt veseli, se simt bine şi sunt mulţi. Atmosfera este una de joacă nebună, ca într-o grădiniţă suprapopulată.

Astă seară este însă prima zi când observ un cetăţean de etnie irelevantă care comercializează… atenţie!… baloane colorate în forme diferite şi sticluţe pentru făcut baloane de săpun.

Timp: la o săptămână după lansarea pieţei – primul pe piaţă

Loc: parc pentru copii – plin

Relevanţă: 100%

Asta (nu numai asta, desigur) înseamnă marketing în primul rând. Momentul potrivit şi locul potrivit şi, cel mai important, relevanţă pentru public. Afacerea comerciantului de baloane de plastic şi săpun se desfăşoară la trei metri de parc, taraba sa fiind capota unei maşini. Este însă un startup promiţător, cred eu. Prevăd jucării, dulciuri şi alte prostioare relevante pentru clienţii săi de 5-10 ani.

Dacă mai multe companii ar înţelege şi ar aplica cele trei componente subliniate mai sus la scara afacerii lor, cred că s-ar bucura de un succes considerabil mai mare. Cea mai importantă lecţie pe care o putem însă învăţa de la aducătorul de baloane de săpun este următoarea:

Trebuie să fii primul pe o piaţă goală ca să ai succesul asigurat.

Probabil voi reveni asupra tarabei de jucării pe măsură ce aceasta îmi va confirma aşteptările sau nu.