Industria percepției

„Industria percepției, prietene. Trăim în industria percepției. Contează ce arăți, ce se vede. Asta rețin oamenii. Asta bagă la cutie. Percepția e totul.”

Îi spuneam unui prieten în week-end în timp ce mergeam sa jucăm un tenis la un complex de vacanță de pe lângă Snagov. Aveam o pălărie retro cu florică pe cap și țineam în mână o chitară învelită în husă. Habar nu am să cânt, dar îmi place să mă consider un star rock din când în când. Chiar dacă e un vis care nu mi se va îndeplini vreodată, mă prefac că sunt deja, chit că lumea râde și mă consideră nebun. Eu mă simt bine în lumea mea, dar asta este altă discuție.

Percepția este cheia în lumea noastră. În comunicare, politică, istorie și viață. Oamenii văd ce îi lași tu să vadă. Ar trebui să ne amintim mereu asta.

Și mergeam cu chitara după mine, oarecum afectat, cu acel chip de artist rebel, cosmopolit, care a venit într-un camping țărănesc, în care se ascultă muzică de nuntă, ca să impună stilul său de Bob Dylan în devenire. Oamenii se uitau, desigur, mirați la această apariție atît de neromânească, iar un grup de cetățeni normali, dezbracați până la brâu, bronzați și tatuați, care stăteau la un grătar, ne-au oprit. Unul dintre ei l-a arătat pe ”tăticul” și ne-a rugat să îi dăm chitara „să dea o cântare”. Zis și făcut.

Omul era însă timid și voia să își vadă de grătar și să ne lase să mergem în drumul nostru, dar a luat chitara la rugămințile insistente și a început să o mângâie parcă. A cântat vreo două-trei acorduri și mi-a zis așa:

„Nu te superi dacă îți umblu un pic la Sol, nu?. Și la Si, aici, mai trebuie acordată un pic.”

„Nu, normal că nu. Faceți-vă treaba” i-am răspuns. Dar nu și-a mai făcut treaba pentru că s-a intimidat de publicul prea mare și a restituit chitara posesorului său de drept. Pe măsură ce înaintam i-am amintit lui Vali:

”Industria percepție. Aia e!”